Gata, suntem în a treia zi de 2024!
Nu știu cum sunteți voi, dar eu abia acum încep să mă așez. A doua jumătate a anului a fost ceva…de poveste! Parcă nici nu-mi vine să cred că am trecut prin toate câte îmi revin în minte acum.
În tot iureșul am experimentat ceva fain de tot și nu mă rabdă raiul să vă spun și vouă.
Probabil v-ați pus intenții, obiective și dorințe pentru 2024. Oricare ar fi ele, vestea bună sau …nu prea este că totul depinde de noi. Viața nu ni se întâmplă pur și simplu și nici să trudești din greu, să te înverșunezi pe rezultat nu este o strategie bună. Sunt lucruri și situații care apar în viața noastră ca printr-o minune, iar unele par că nu se vor întâmpla niciodată.
De oameni… ce să mai spunem?!
Unii s-au fript atât de tare că orice ai face, convingerea lor e că „lumea e rea”, alții par suficient de naivi să nu învețe nicio lecție și să-și deschidă oricui le iese în cale inima.
Cum e bine?
Cum să facem ca anul acesta „cele bune să se adune, cele rele să se spele”?
Fericire fără tristețe să fie, oameni să întâlnim doar buni, norocul să ne însoțească la tot pasul?
Am să încep așa:
1.nu există tristețe fără fericire, una fără alta nu ar exista, ambele au aceeași sursă, să lupți împotriva uneia ar însemna să-i anulezi opusul;
Unul dintre aspectele care apăreau frecvent în sesiunile de lucru cu terapeuta mea era aceal că undeva adânc în interiorul meu este multă tristețe, ori eu mă simțeam tare fericită. A fost o tentație de a găsi și a înlătura cauza acelei tristeți, mai ales că mă simțeam un pic rănită în orgoliu, ca și cum aș fi fost acuzată de minciună. Însă, fetele mele îmi surprindeau adesea fața tristă și mă întrebau ce am. Alunecam ușor în suferință. Viața mea nu arăta așa cum trebuia să arate. Era cineva care lipsea, care ar fi trebuit să se poarte altfel, să-mi fie alături mie și familiei mele, măcar nepoatelor sale. Ne comparăm viața cu o fantezie, atenția noastră este atrasă exclusiv de ceea ce (percepem că) ne lipsește. Odată atrași într-o poveste, de un lucru negativ în cazul meu, suntem conduși de această emoție, ne pierdem capacitatea de a vedea întregul, aspectele pozitive. Tabloul era perfect așa cum era, totul în echilibru perfect. Pe de o parte era tristețea provocată de lipsa tatălui meu, a oamenilor pe care i-am vrut alături, dar m-au abandonat, pe de alta era soțul meu, fetele și oameni care, orice aș fi făcut, nu au renunțat la relația noastră.
Nu mințeam, dar nici nu spuneam adevărul.
Mai mult de atât,
- atunci când disprețuim un om, pentru că ne-a rănit, ne enervează sau îl urâm pur și simplu, ne referim, de fapt, la noi;
Asta doare! Știu, nu-i bine primită…Ca să putem digera e nevoie de ceva antrenament, să lucrăm pe sentimentele de vină și rușine. Cu ele am crescut, par ceva normal, dar nu ne ajută. Este nevoie să fim blânzi cu noi, să ne acceptăm aspectele care nu ne plac, pentru care ne e teamă că vom fi la rându-ne diprețuiți, îndepărtați, renegați. Doar acceptând și latura întunecată putem experimenta întregul, ne vom opri din a căuta, din a-i împovăra pe ceilalți cu așteptarea de a ne iubi, valida, întregi, ferici.
Atunci când ai de-a face cu un om care te calcă pe nervi, care-ți face viața un iad, oprește-te, ia-ți timp să te re-cunoști. Definește ce anume disprețuiești la el: poate fi o trăsătură, o acțiune sau inacțiune, vezi ce simți față de ea, ce percepi “că-ți face“, apoi îndreaptă-te către tine și ai curajul să identifici care e forma în care tu manifești ceea ce diprețuiești la acea persoană. Față de cine, unde, când ai făcut sau ai arătat ceea ce-ți repugnă acum la el.
Fac acest exercițiu ori de cite ori cineva mă irită, când mă aflu în situații conflictuale, când simt c-am dat-o cu bâta-n baltă. Secretul este că oricare ar fi aspectul pe care ni-l înstrăinăm, îl atragem în viața noastră sub o formă sau alta. Mă enervez, bombăn, evident, dau voie emoțiilor să fie, dar nu mă las condusă de ele. Nu mă mai supăr, nu mai port pică, nu mai e nevoie să iert, mă scutește de aroganța de mă considera superior celui care “mi-a greșit“. Integrez. Ceea ce văd în tine este în mine, sunt eu, cel care se oglindește.
Este eliberator. Paradoxal, cumva, odată ce faci acest exercițiu, pui limite mult mai ușor, nu te mai simți legat de nimeni și nimeni nu mai e legat de tine, te miști mai ușor prin viața ta, îți iei puterea și responsabilitatea că ești parte din tot ceea ce ți se întâmplă, cauza și efectul.
Este exercițiul care dă putere mai cu seamă părinților. Este marele secret în relația pe care o am cu fetele mele. Funcționează 100%, inidiferent de vârstă.
Este secretul pe care l-am aplicat în relația cu mama. Am fost în punctul în care am crezut că relația noastră nu va mai putea fi remediată nicicum.
Este magie curată. Este acea magie pe care cu adevărat noi o facem să se întâmple.
În loc să bat pasul pe loc considerând că cineva mi-a greșit sau că am greșit cuiva, aleg să evoluez. Am mai spus-o și o s-o tot mai spun: nu o să schimbăm lumea nici peste noapte, nici într-o mie de ani până nu vom înțelege care e puterea lui unu. Cu smerenie, fără a ne lăsa purtați pe înalte culmi de laude, nici să ne ducem în hău pentru cine știe ce mustrare.
Să ne luăm puterea de a deveni arhitectul propriei realități, a propriei vieți nu e semn de aroganță sau de sfidare, dimpotrivă. Este acceptarea ordinii divine. Binele va lupta mult și bine împotriva răului, până când vom înțelege că lupta va genera tot luptă, veșnicul conflict, în timp ce acceptarea este pasul spre transformare, spre împlinirea veșnicei dorință de a avea o viață mai bună.
An transformator vă urez!
Să fim blânzi cu noi și să iubim viața cu toate ale ei!
