20 20

Acum 20 de ani începeam să împletim 2 povești. La 23 de ani deveneam părinți și începeam propria afacere. Inconștiență totală. Aventura vieții noastre de familie și ca ființă în parte.

Ne căsătorisem la 21 de ani, pe când eram studenți, credeam unul în celălalt și cam atât. Ne iubeam cu iubirea aceea de început frumos. Eu boemă, visătoare, el cerebral, ancorat în realitate. Eu terminasem filologie, el științe economice. El calm, eu vulcanică. Eu temătoare, el hotărât. Cam ăsta era tot capitalul nostru.

Venise momentul să facem ceva cu viețile noastre, dar nu era momentul să avem un copil. Nu tu casă, nu tu masă, locuiam cu părinții.

Am făcut pas cu pas cu mare grijă. Ne luasem niște roluri și nu ne gândeam decât cum să ni le împlinim mai bine. Că au fost ani de sacrificii e puțin spus, dar nu le-am resimțit atât de profund precum trăiam bucuria. El a ratat muuulte momente din primii ani de viață ai primului nostru copil. Rar ajungea seara la băiță, rareori la plimbare , tot așa cum eu prea puțin întelegeam cum merg treburile la firmă. Visul meu fusese să fiu profesoară de limba franceză. Am predat 2 ani, cât să-mi pot da definitivatul, apoi am renunțat pentru că el mă rugase să-i fiu alături să aibă cui povesti, să fiu acolo măcar să-l ascult. Muuuulți ani mai târziu, acum 2 ani, la o editie Epic Talk aveam să aflu că secretul unei relații reușite este ascultarea. Să știi, să poți să asculți. Pe, nu de … Făcusem o alegere de dragul familiei și al meu, dar greu m-am împăcat cu ea. Simțeam că nu fac ceva cu sens, că nu aduc valoare prin munca mea. Mă irita maxim când toată lumea spunea „la firmă la Doru, firma lui Doru ”. Problema nu era la ei, ci la mine…

Să știi să asculți este, într-adevăr, o artă, dar să vorbești, să comunici este un act de curaj. Adevăratele provocări în relația noastră nu au fost crizele financiare, intervențiile părinților sau mai știu eu ce altceva, ci lipsa curajului de a ne vorbi, de a spune ceea ce simte fiecare, așteptările pe care le aveam unul de la celălalt.

Unul dintre momentele „ nu-mi vine să cred” a fost când, deși amândoi în aceeași realitate, fiecare era personaj în alt film. Vecinii mă compătimeau pe mine: „Sărăcuța, toată ziua o văd numai pe ea cu fetele, le duce, le aduce, cară singură sacoșele încărcate de la piață“, la firmă, era: ”Săracul, el muncește de dimineață până în noapte târziu, ea numai vine și ia cardul, stă 2 ore și pleacă”… Greu le-a fost și familiilor noastre să ne înțeleagă câteodată. Doar noi ne întelegeam cum puteam mai bine, îi dâdeam înainte, pentru că de întors cale nu mai era.

Dar, da, cele mai dureroase momente au fost cele în care am aflat ce așteptase sau așteaptă fiecare de la celălalt. Cine spune că-i ușor să fii sincer cu partenerul, de viață sau în orice relație, cred că se minte. Este al naibii de greu să vorbești fără să rănești sau să te simți rănit. Tu crezi, ești convins că dai totul, te sacrifici chiar și ți se spune „da, dar, eu atunci am crezut că tu știi, ai înțeles că eu…” De asta, din lipsa curajului, preferăm să tăcem, să omitem, să așteptăm ca lucrurile să se îndrepte de la sine, să (ne) mințim, ajungând, în final, să rănim cum n-am fi crezut să fim în stare s-o facem vreodată…

Orice faci, verifică din când în când că partenerul e cu tine. Nu presupune că e tot acolo unde îl știi, nu presupune că vede tot, că are perspectiva completă. Profesorul nostru la cursul de Psy Profiler ne spune să vedem mereu  big picture. Orice faci este muncă în echipă. Ne-am împărțit mereu responsabilitățile după cum a considerat fiecare că e omul momentului. Și acasă și la birou, fiecare este lăsat sa facă ceea ce știe el mai bine, fără să facem împărțeli după considerentele nici unui model demn de secolul XX.

Ce ne-a ajutat pe noi de la început a fost faptul că am avut câteva valori și principii de viață comune și ne-am prins că sunt valabile atât în business, cât și în viața de familie. Ne-am mai uitat în jur așa și am căutat să înțelegem mersul lucrurilor. Nimeni nu te poate deturna din drumul tău dacă tu știi ce vrei. Și una vrei la 20 de ani, alta la 40. Asta în cazul bărbaților, o să spuneți Se poate.

La 20 de ani am vrut să am. De pe la 30, să fiu. Pe mine cel mai mult m-a ajutat să fac switch-ul ăsta rolul de mamă. A propos de comunicare și filmul în care este fiecare: mezina noastră, pe la 5-6 ani a trebuit să spună ce e mama și ce e tata; confuzia în ceea ce mă privește exista oricum în capul meu pentru că adesea nu se face diferența între profesie și ocupație, dar la ea, drăguța, era și mai mare, drept pentru care răspunsurile ei au fost mama-contabilă șefă și tata-pompier. Ta-daaa! Am râs, ne-am amuzat, dar lucrurile trebuiau clarificate. Ceea ce construim cu copiii noștri este o relație ca orice relație serioasă, prin urmare e nevoie să o tratăm cu același respect și maxim de responsabilitate. Am început să le vorbim mai mult despre ceea ce facem noi, ce facem cu banii, de ce avem mare grijă cum și pe ce îi cheltuim, pe ce punem preț, ce este important pentru noi, după ce principii ne ghidăm, astfel încât atunci când lucrurile nu ies cum ne dorim, să știm la ce renunțăm și la ce nu. Comunicare, comunicare, comunicare! Când lipsește, plătim un preț mai mare, cheltuim mai mult timp și mai multă energie. Vorbim și ascultăm, ascultăm și vorbim. Cred că așa am creat cele mai frumoase momente în cei 20 de ani, acasă și la firmă. Cele mai savuroase sunt însă atunci când povestim întâmplări trecute și spunem nu ce trebuia spus, ci prima reacție, fix ce ne-a trecut prin cap, ce am simțit. Să te vezi prin filtrele copiilor la 4ani, la 10 ani, la 18 ani, ale colegilor în prima zi de muncă, după o lună, după 10, după 8 sau 10 ani este un exercițiu pe care l-am făcut și îl fac de fiecare dată cu mare drag și amuzament, mai ales că mereu descopăr o eu despre care habar nu aveam să fi existat vreodată.

Astăzi se împlinesc 20 de ani de când numele D E M ( Doru Eleni Marcela și, mai apoi, Maria) și-a primit certificatul. Începeam aventura pe care NoI ne-am ales-o, mai mult în necunoștință de cauză, fără să ne gândim de câte ori vom cădea, convinși că vom găsi putere și sprijin să ne ridicăm, să sărim tot mai sus…