Aventurile mele

Greu m-am prins că ele stiu. Stiu cine sunt eu. Cine sunt eu,nu cine vreau să fiu. Sau, mai rău, să par.

Când am aflat că voi deveni mămică eram cu totul și cu totul pe dinafara subiectului. Ticăise ceasul biologic și asta a fost tot. Nu era timpul, nu aveam de niciunele, eram copii. La 22 de ani creierul meu probabil nici nu ajunsese la maturitate, cică pe la 25 se întâmplă. Dar ea alesese.

Locuiam cu părinții mei, la curte, abia începusem să predau ca profesor de limba franceză.

Am fost convinsă că e băiat. Nu mă vedeam mămică de fată. Pofteam murături și zarzăre. În noiembrie și aveam de unde să mănânc zarzăre… Mai târziu, pe la 6 luni, miroseam cârpe îmbibate cu benzină și unde era miros de vopsea, acolo m-aș fi pus și eu, întocmai ca tăurașul Ferdinad parcă se numea,  care nu se mai sătura să stea cu floarea la nas (îl știți dacă v-ați uitat la desene când erați mici).

În vacanța de iarnă am mers și eu ca tot  cadrul didactic la școală și am intrat pe unde, dacă nu pe la intrarea profesorilor, doar că femeia de serviciu, cu care m-am întâlnit pe scări, m-a trimis, în clasicul stil plin de grație, să intru pe la elevi. Cam așa arătau lucrurile, nu doar în viziunea altora, ci și a mea. Eram convinsă că eu o să nasc și, pentru că sunt habarnistă, mama o să se ocupe cel mai mult de copil. Nu că m-ar fi susținut să-l fac! Când i-am spus că sunt însărcinată a scos încurajatoarea replică: “ Văleu, mamă, și-l lași??! ”

A fost o sarcină ușoară. Puteam să sar și garduri, dacă voiam, mai ales că o perioadă devoram pungile cu pufuleți. Copilul era bine, totuși agitat. La naștere, poate dacă știam ce să-i promit, ar fi ieșit mai ușor, dar, după 3 zile, a intervenit forcepsul cu o infecție a mea la pachet. Uite de asta am eu încredere maximă în experiența medicală. Draga de ea știa ce o aștepta! Eu nu! Credeam doar că voi crește un copil, că îl voi învăța ce înseamnă viața, nici prin gând nu-mi trecea că ea ava fi cea care îmi va fi maestru. Copiii știu și se luptă cu noi să ne arate adevărul, dar noi, Batman, Batman!

M-a citit ca pe o carte deschisă și eu mult timp nu m-am prins.

Pe la 4-5 ani am dus-o și eu la dansuri, ca să fiu în trend. Cât așteptam noi mămicile, acolo, pe holul de Casa de cultură, ce credeți că făceam?! În fișe de lucru ne duelam: cine face mai multe, cine citește romane deja!

Și mergeam și eu acasă, locuiam fifty-fifty, la socri și la ei mei, și luam titlurile mari din Formula-AS să-mi dresez și eu copilul să citească, fișe de lucru de la grădiniță nu primeam, că nu era chiar grădiniță de fițe (am vrut să o înscriu la una, dar mi-a cam cerut șpagă Mme le Directeur și eu nu am vrut să dau, nu dădusem în facultate, la restanțe și să dau pentru admitere la grădiniță??!!), că mi-aș fi bătut bucuroasă și eu capul cu ele, să nu mai stau ca muta (asta n-o să pot niciodată, relax!) sau să  trebuiască să schimb vorba, când ajungeau la subiectul “ce mai lucrați la grădi, dragă”. Cu ceva, totuși, îmi băteam și eu capul: să o învăț engleză. La capitolul ăsta eram perseverentă, ajunsesem să-mi fac loc de dat cu capul, pentru că fata mea ori nu deschidea gura, ori pronunța greșit cuvintele. Asta mi-a  mărturisit-o pe la 17 ani,când se pregătea să dea Cambridge-ul și a realizat ce smart a fost să învețe câteva cuvinte acolo, nu multe, pe dos, în lupta ei pentru supremație. De altfel, în prima zi de grădiniță, care a fost la 4 ani și 3 luni, a fost singura din grupă care a știut în ce zi a săptămânii sunt, desi colegii erau anul 2 de grădi.

Copilul ăsta m-a învățat de mic să nu mă mai agit, să nu mă mai panichez: nu voia să învețe poezia pentru Moș Crăciun și eu, cu mult tact și delicatețe, cum numai mămicile pot să aibă când vin acasă după o zi de muncă și târât copilul prin maxi-taxi, i-am adus la cunoștință că  nu o să vadă cadou, iar ea, very chill, mi-a spus “o să îmi ia tataia caadou!” Și, apoi, nici nu venise Crăciunul, la ce atâta grabă cu poezia?!

Și mai adevărată a devenit Aventura când bucuroși i-am spus că va avea o surioară sau un frățiooor…

Ta daaa! Doar că ea nu-și dorea… No way! Categoric și hotărât.

Prima poză cu surioara ei, făcută la echografia 3D, am zis eu că o va da pe spate, o va emoționa într-atât când va vedea fățuca de bebeluș încât va sări în sus de fericire. Singura reacție a fost a mea când mi-a spus că nici măcar hăinuțe nu are…un make-up și o bonețică funny poate ar fi salvat situația, dar așa … urâțică cum era…

Primul Crăciun, la munte cu tot fameleonul, brad mare, frumos, loc destul să înșire Moșul cadourile, multe, egale la număr, a fost unul reprezentativ pentru copilul egoist și încăpățânat pe care-l aveam. A coborât din dormitorul ei, a venit în living la brad și, ca la poker, mâna greblă se făcu: a strâns toate cadourile, toate erau ale ei, mai puțin cizmulițele roz, prea mici pentru ea… Mai ia-i păpușa și altele, care trebuiau să fie cadourile Mariei. My God! Nu cred să existe vreun sport mai dur decât acela de a fi părinte în astfel de momente!

Începusem dinainte de a o naște pe Maria să caut sfaturi. Am mers cu toată grația și determinarea mea de gravidă in 6-7 luni, cu cele multe kilograme puse pe mine, la primul meu curs de parenting. Educați asa se numea. O să-l țin minte toată viața. A fost fabulos! Aflam cu stupoare că și alți copii sunt la fel de încăpățânați ca al meu, că și alți părinți au în casă loc de dat cu capul.Yeey!

Yeeey, ce?!

Copiii noștri știu totul despre noi. Știu și preiau. Din mers, din zbor, din tot ceea ce facem, ce spunem și nu spunem.

Ei știu, dar nu ne spun. Ne arată. Cum? Uneori soft, cu dragoste și năzdrăvănii, alteori cu furtuni și dezastre, naturale le-aș numi. Și ne lasă pe noi să ne facem temele, ca la școală: cu întrebări deschise sau tip grilă, cu hârtia și creionul în mână chiar.

Este cea mai adevărată aventură. Orice ai încerca, senzațiile tari țin cât? Câteva minute, ore, căteva zile. Copiii te țin în priză for ever. Eu una așa cred, asta trăiesc. Când spun că mi-am făcut temele și sunt pregatită, mai apare o probă. Și mereu răspunsurile sunt la mine. E funny, e uluitor, e revelator, e mereu altceva și întotdeauna despre cine sunt eu.

Adevărat, se poate să treci și ca lebăda prin apă. Mă gândesc că poate pe la bătrânețe, până atunci mi-am propus să mai fac pauze ca asta și să vă povestesc și vouă, că cine știe cui ajută să știe …