Skip to content

Banda de mers

Voi cum vă alegeți banda de mers, rândul la care vă așezați?

Acolo unde vedeți coada mai mare pentru că vi se pare normal, așa trebuie să fie sau vă uitați stânga dreapta să vedeți poate e mai liber?

Pare o banalitate, dar mulți dintre noi își aleg banda, rândul după ceea ce cred, nu ce văd. Dar, ca să vezi, trebuie să te uiți, să privești întâi.

Săptămâna trecută am fost în Galați. Ne propusesem să ne întoarcem seara, dar cum oboseala puesese stăpânire pe amândoi, am fost gând la gând și am decis să plecăm a doua zi de cum ne trezim.

Doru trebuia să ajungă mai repede la birou, eu aveam  programat să  lucrez de acasă, așa că am zis că e mai ok să chemăm un Bolt, Uber ceva să mă ia de la intrarea în București, ca să ajung mai repede. Și mai ușor. Pentru că ce nu am trăit la tinerețe, trăim acum , în floarea vieții. Adică, noi când venim din Galați venim cu o mulțime de papornițe. Mama, socrii, ne pun ce au ei mai bun pentru noi, pentru nepoate. Să fie un borcan cu castraveți, unul cu gogoșari la oțet, sarmale în viță de vie, ce să mai zic de sticla de 2 litri cu lapte de vacă de la munte și rotița de cașcaval făcută de aceeași gospodină din satul vecin. Ei, și cum să te duci acasă și să ajungi cu mâna goală?! Nu era să le las în mașină să le aducă Doru mai pe seară.

Așa că, dădurăm noi comandă de o mașină, de la ajunge în 3 minute se făcură 12, ca mai apoi să anuleze cursa. Până să ne dumirim, aplicația ne spune că vine alt șofer, în 10 minute. Am așteptat frumos în mașină să fac transbordarea și într-un final apare și mașina.

Mă așez pe bancheta din spate și constat că nu am chei. Vorbesc cu Eleni, ea trebuia să plece la spital, mezina, răcită, cu febră, dormita. Hotărăște Eleni că mă așteaptă, waze-ul domnului șofer afișa că ajunge patru minute după 10. Doar, că, surprise! Domnul meu șofer zici că nu știa să conducă decât drept înainte pe banda din mijloc. Cea pe care era șirul cel mai mare, pe stânga, dreapta, mașinile curgeau, dispăreau, tocmai hăt departe se vedeau oprind la câte un semafor. Noi, tot pe banda 2, cu a treia. La un moment dat, nu mă mai rabdă raiul și grăiesc: puteți să vă incadrați pe banda din stânga, e liber…

-Nu-mi place să schimb benzile…să mă claxoneze ceilalți șoferi…

-Nu are cine, că e liber și pot să vă spun că șoferii în București chiar nu mai claxonează ca disperații, dimpotrivă, sunt conștienți că e mai ok să fluidizăm traficul. Spun din experiență…

-Ăsta e traficul de București, se circulă greu…

-Aceasta e convingerea dumneavoastră conform căreia vă alegeți banda de mers, rândul cel mai mare. Sunt și eu șofer și circul de ceva timp în capitală, vorbesc din practică, nu din teorie…

Între timp, la ora la care traficul era deja degajat, domnul meu reușise să mai adauge niște minute la timpul estimat de waze. Nu spun că eu scot cu un minut mai puțin, chiar și în condiții de trafic intens, pentru că domnul meu circula după niște convingeri proprii, nicidecum adaptat la realitate. La cea pe care o vedeam eu. Pentru că, în mod evident, la el rulau niște convingeri, de aceea nu vedea mașinile sau drumul.

Dacă-i greu, greu să fie!

Acum mi se arăta de ce stau oamenii pe banda cea mai aglomerată, la coada cea mai lungă, în condițiile în care stânga, dreapta e liber, poate cel mult o mașină.

Deseori mi-am făcut procese de conștiință,  c-oi fi eu prea tupeistă, poate prea moldoveancă. Să te pui în rând este cu siguranță dovadă de bun simț. Dar să-ți pui ochelari de cal, să nu mai vezi dreapta, stânga, în perspectivă, nu mai e despre bună creșetere, dimpotrivă. E un fel de a muri de sete lângă fântână, un soi de păcat față de viață.  Exact cum citeam deunăzi: “libertatea de gândire o avem, ne mai trebuie gândirea”.

Nu am cerut să ajung mai repede, nici să facă slalom printre mașini sau să nu respecte regulile de circulație. Țin la viața mea și nu-mi place să forțez lucrurile, ba chiar îmi place să le las  să curgă într-un rimt și un firesc al lor, însă nu fug nici de responsabilitate, de a căuta căi, soluții sau perspective noi. Să-i dai înainte fără să te obosești să privești în jur, să cântărești, să iei decizii pentru mine ar fi ca și când nu aș trăi. Asta e viața pe pilot automat. Asta e viața fără viață. Asta înseamnă să nu fii prezent, conștient.

Dap, e greu să trăiești în închisoarea propriei minți, tu nici nu-ți dai seama, ceea ce face să fie cu adevărat greu pentru cei din jur, pe care-i tragi după tine.M-am retras din discuția care nu făcea sens, culmea e că observase că am tot pufăit în spate, dar am considerat că nu are rost să-i explic că cineva mă aștepta și că pentru acel cineva minutele contau, pentru că șoferii de autobuz, în infernalul trafic din București (și acum sunt sarcastică) reușesc să păstreze de multe ori orele de sosire și de plecare, ceea ce însemna pentru studenta mea că risca să întârzie nejustificat la curs.

Cum să le explici oamenilor că ei își creează propria realitate, după propriile scenarii?!

Ca atunci când vrei să faci o prăjitură și ești convinsă că nu ai făină, dar ea stă bine merci pe raft, chiar  în față. Sau ca atunci când umbli toată ziua cu o unghie care agață și când ajungi seara acasă constați că aveai pila în geantă.

Cum să crezi că-i poți face cuiva viața mai bună, când ei merg cu a treia, uneori cu frâna de mănâ trasă?!

Nu lumea trebuie să o schimbăm. Nu viața e grea, ci să faci un pas afară din rând e ingredientul minune. Să schimbi perspectiva, să asculți păreri noi. Să nu crezi nimic, dar să iei în considerare totul.

Să știi când să fii bățos și să o ții pe a ta, când e cazul să o lași mai moale. Ca-n dans. Ca-n viață.

Câți dintre noi ar spune că dansul e greu?! Mai toți îl vedem doar frumos, în spate sunt ore de antrenament, de muncă până ies pașii. Așa e și cu mintea, cu gândurile, convingerile, cu destinul. Fie te plăngi că toate merg pe dos, că alții au noroc, fie te uiți în jur și schimbi banda de mers.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.