Îmi aduc aminte cu câtă bucurie mergea Maria la școală în grupa 0, după o adevărată nebunie, a părinților, evident, pe perioada înscrierii. Cred acum că schimbarea asta, introducerea grupei 0, a fost începutul sfârșitului. În nici un an, pentru generația lor, Ministerul nu a fost capabil să le pună manualele pe bancă pentru că în nici un an nu a catadicsit să aibă temele făcute în prima zi de școală. Cu toții vociferăm, mai abitir pe la colțuri, dar, oficial, toți o ducem bine, pentru că așa suntem noi, cu două fețe.
Și de la an la an punem umărul la colaps. Nu ne convine, dar “nu avem ce face”!
Mititeii nostri, prima generație cu grupa pregătitoare la școală, sunt de 9 ani încoace victime colaterale: ale sistemului si ale părinților, care asistă la dezastru și tac, “să nu le facă rău copiilor”.
De mâine începe scoala, în forma fizică pentru cei în clase an terminal. La noi, la altii, după vremuri, că și vremurile sunt acum fiecare in bu(c)la ei.
Îmi aduc aminte cum Măriuța noastră sărea într-un picior de când intra pe poarta școlii până în sala de clasă. Întârzia uneori, pentru că pe vremea aceea făcea dansuri și ajungea acasă de la antrenamente și la 11 noaptea, plus că antrenamentele erau la ordinea zilei: i se formase obiceiul de a spune “mă trezești dacă am ceva“ , pentru că nu de puține ori antrenoarea m-a sunat să-mi spună “ hai, că am liber, trec să o iau” la orele la care draga de ea își făcea somnul de prânz. Avea 6 ani, un leușor cum îi spunem și acum, zglobiu și inimos, cu ochii ca două luminițe, așa cum ne spunea Doamna de engleză, că se uită la ea și vede două steluțe în ochișori. Era toată o bucurie, o veselie, mereu cu replica la ea, prezentă, atentă, deși foită, nu avea astâmpăr. Întrebam dacă la școală, în ore stă cuminte și Doamnele se mirau că vorbesc despre ea. O bucurie de copil care nu știu când s-a transformat în elevul împovărat de griji, revoltat de nedreptăți, descurajat de felul în care adulții își manifestă iubirea pentru copii.
Mâine începe școala și merge cu inima strânsă. E atinsă deja de virusul “ești clasa a 8-a”. Oricât îi povestim că e doar o formalitate, doar o etapă în viața de școlar, mediul își spune cuvântul. Care mediu?! Acela în care își petrece cea mai mare parte din viață, unde interacționează cu cei mai mulți oameni, toți aflați parcă în competiția cea mare numită NOTE. Uneori am impresia că face școală doar pentu note. S-a pierdut bucuria. Oamenii sistemului au ferecat-o cu șăpte lăcate și i-au pus gardieni frica, critica, șantajul cu nota mică, comparația și clasamentele.
Măriuța noastră e mare, are buletin și nu mai merge sărind într-un picior la școală nu pentru că a crescut, ci pentru că un elev rar mai face asta, pare-se.
E clasa a 8-a și aș vrea ca măcar acum să împlinim sfatul pe care l-am primit de la o Doamnă Doctor pe când avea câțiva anișori, care ne-a spus așa: când va fi să o înscrieți la școală, să mergeți cu ea de mânuță din clasă în clasă și la Doamna pe care o simte ea să o înscrieți. Nu a fost posibil, dar primii doi ani au fost minunați. Acolo, în acei doi ani a prins aripi inima de leușor. Nu a fost vorba nici despre calificative, nici despre rezultatele la concursuri, ci despre energia aceea bună, despre echilibrul omului care știe că are pe mână suflet de copil, nu doar rubrică în catalog. La liceu să aibă parte de oameni bucurie, care să o învețe să dea sens vieții, să o inspire, în loc să o învețe regula de aur “Profesorul are întotdeauna dreptate”, care, înainte de a arăta ce știu, să arate că le pasă.
Am un gust dulce-amar când o văd cum se străduiește să stea cuminte în banca ei, să se detașeze și să își poarte de grijă. Este greu, probabil, să decidă dacă e bine cum o învățăm noi sau cum o învață sistemul să trăiască. Acum, cu masca, poate, dintr-un anumit punct de vedere, îi va fi mai simplu și ei. Am învățat-o să meargă la școală cu zâmbetul la ea și, cui nu are, să i-l dăruiască. Nu-i reușește prea des, pentru că prea des nu înțelege de ce trebuie să existe cineva care să nu înțeleagă. Să înțeleagă că sunt copiii care suportă, de 9 ani, o lume care nu e pregătită pentru ei. O lume care nu mai e pregătită pentru nimic, aparent, și care încă nu acceptă realitatea. Realitatea că suntem ființe simțitoare, că până una alta, principala ocupație a noastră e să trăim, frumos pe cât posibil. Și, mama ei de treabă, e atât de simplu să trăim frumos, numa’ să ne oprim din goana asta nebună a lui să am, să ai: note mari, job bun, vacanțe frumoase și tot așa, oprindu-ne din când să șeruim pe facebook un motivațional sau la farmacie să luăm pilula pentru o stare de bine.
Am petrecut în vacanța asta cu ea timp mamă-fiică. M-am lăsat provocată să facem împreună ordine în hainele mele. A fost WAW! S-a purtat ca o adevărată profesionistă, ai fi zis că-i Marie Kondo în persoană. Mi-a scos toate hainele din șifonier, le-a dat jos de pe umerașe și apoi a început sortarea. Pfiuu!! Mai făcusem eu ordine în haine, dar niciodată așa!! Am văzut ce înseamnă să apelezi la un specialist. 🙂 Ne-am amuzat, am râs, am făcut caterincă, dar nu mi-a mers, regulile au fost reguli. Greu să mă decid ce păstrez și ce nu??! One moment: a apărut cu întrebările ajutătoare, plus regula păstrezi doar 2( 2!) obiecte vestimentare de care ești atașată emotional, chiar dacă nu le mai porți. Am dubii, nu sunt sigură că regula spune două și nu un singur obiect vestimentar, daaar, nah! A pus mâna și a așezat la loc hăinuță cu hăinuță pe umerașe, pe culori și a dus treaba la bun sfârșit.
Să nu am încredere în ea??! Nici pomeneală! Să cred că notele o definesc?! Nici atât!
Este un copil minunat!
Și știți ce mă rog?!
Să nu ne pierdem puterea, curajul de a ne privi, nu cu ochii, ci cu inima, copiii ca să vedem cât sunt de minunați!
Ne-o fi viața grea și nici vremurile nu ne ajută, dar chiar să nu pricepem că dacă nu reușim să dăm de urma bucuriei suntem pierduți, că trăim o viață fără viață?! Chiar să nu pricepem că noi, adulții, suntem lumea lor, că noi am putea, dacă am vrea, să schimbăm dintr-o pocnitură de deget tot greul pe care ei îl duc?! Mno, bine, nu chiar o pocnitură de deget, de fapt, e un switch acolo unde e bine înfipt “știu eu ce-i mai bine” (și altele de genul).
Să îndrăznesc să sper că vom putea noi, profesori și părinți, de mâine să le purtăm de grijă fără să ne mai agățăm de cel examen și cele note mari, fără reproșuri și intimidări inutile?!
Nu i-om vedea sărind într-un picior când intră pe poarta școlii, dar orșicât…
