Când te-ai privit în ochi ultima oară?

 

Când te-ai privit în ochi ultima oară?

Când te-ai privit, nu să te uiți, ci să te regăsești, să te vezi, să te învălui în propria lumină?

Când ai oprit timpul și goana în fața unei oglinzi cu chipul tău în ea?

Mereu corpul, el, barometrul imaginii tale în lume, el care ori e bine lucrat sau mai are, care e de revistă sau cu celulită, cu burtă sau pătrățele, cu tratamente sau frumos de la Mama Natură.

Mereu fața, cea care trebuie îngrijită zilnic, cea cu care defilăm prin lume, dăm bine în poze, pe Facebook și pe Insta, cea pentru care facem programări la gene, la sprâncene și mai știu eu pe unde.

Ne îngrijim pentru că prima impresie contează,și a doua și toate celelalte, pentru că imaginea vinde, după ea primești etichete, pentru că, nu-i așa, avem nevoie de validare, de acceptare și cum să nu dai bine în ochii colegilor, prietenilor și dușmanilor.

Dar, când te-ai privit în ochi ultima oară?

Așa, să te oprești și să te vezi, să-ți vezi culoarea irisului, lumina, dorurile și iubirile, amintirile, locurile și oamenii dragi?

Să te oprești și să iei aminte ce simți, ce-ți spune corpul, mintea? Ce gânduri și vorbe îți dăruiești?

Eu m-am privit în ochi azi dimineață…

Pentru că a fost primul răsărit cu ceață, pentru că vine toamna, pentru că m-am întrebat dacă sunt o pierde-vară… Turcoaz și zbor, apoi eu. Ochii mei, lumina mea. Ridurile, bronzul sterș, zâmbetul și sclipirea din căpruiul verzui, mereu înșelător, niciodată definibil. Sunt aici, cu mine, bucuroasă să mă văd. Mă văăăăăd!!!

Ani întregi nu m-am văzut. Mă uitam în oglindă, mă lăsam acolo. Știam că sunt grăsana, că am nasul strâmb-de la neamuri ( știam și moșteneam, ca să fiu răutăcioasă, nah!), dinții strâmbi, nu m-a ajutat deloc aparatul purtat pe la 14 ani, genele mici și nici privire de căprioară. Abia acum vreo 2 ani am început să mă privesc, atunci când primeam exercițiu să răspund la întrebarea „Cine sunt?”. Am avut nevoie de curaj ca să iau mătura și să dau afară toate vocile, imaginile care-mi populau mintea și să mă observ la rece. Bineînțeles că aveam în spate ceva ore de consiliere, de teorie. Trecusem și printr-o procedură de îndreptare a dinților, dureroasă și cu ceva cheltuieli, dar cu o transformare spectaculoasă. Spectaculoasă fizic, dar mai ales psihic, pentru că puteam să râd fără nici o reținere cu gura până la urechi-cea mai buna terapie ever. Și așa, pas cu pas, am ajuns, cum frumos spune Charlie Chaplin, ziua în care m-am iubit cu adevărat. Ziua în care m-am privit în ochi și m-am privit pe mine, nu programările la cosmetică, asta facem, de regulă: începem cu minusurile, cu ce nu am, a fost una dintre cele mai frumoase întâlniri. Poate comparabile cu cele în care mi-am cunoscut bebelușele. Poate.

Nu fac des asta, dar am grijă să țin minte, să nu mă uit. Să știu cine sunt, ce simt, să știu că nu-mi pierd lumina, că sunt bine cu mine, blândă, înțelegătoare cu cea mai importantă persoană din viața mea. Să nu mă fure peisajul, pentru că, uneori, facem dosare întregi celorlalți și abia dacă putem să ingăimăm două vorbe despre noi sau repetăm ce ne-au spus alții. Știm cu ce mașină circulă vecinul, dar habar nu avem în ce direcție merge linia buzelor noastre. De dorit e în sus și dacă nu-i așa…

Când te-ai privit în ochi ultima oară?