De asta zic…

M-am gândit mult dacă să merg mai departe sau să mă opresc…

Nu pot. Întotdeauna când am avut ceva de zis am zis. Ar fi împotriva firii mele și ar însemna să nu onorez ceea ce simt că am de făcut. Ar fi ca și când escaladezi un munte fără echipament, te paște pericolul la tot pasul, ajungi sus, dar nu spui celorlalți despre experiența ta, despre cum drumul poate fi făcut mai ușor și mai accesibil multor altor persoane. Pentru că mulți sunt oamenii care ar vrea să se bucure de măreția și pacea piscurilor înalte, acolo unde simți că viața ți se arată cu adevărat.

Nimic nu e întâmplător și, pe cale de consecință (ce mă amuză formularea asta!), nu aș lăsa la voia întâmplării tot ce am trăit.

Pe cât de sensibilă, visătoare, romantică  sunt sau mă văd cei din jur, pe atât de tare simt că nu am stare, că simt nevoia să fac mai mult decât a trece în bula mea prin viață.

Acum mi-e bine, mi-e foarte bine!

Mi-e drag să vin acasă, să stau acasă. Mi-e drag să merg oriunde. Mi-e drag să stau singură, mi-e drag să stăm cu toții, la grămadă, să nu ne mai înțelegem unii cu alții, vorbele să ni se amestece, fără să stau cu teamă că cineva se poate supăra în orice moment, poate lua simple vorbe drept ofensă.

Prețuim cu adevărat ceea ce simțim că ne lipsește. Din nimic se naște totul și mult mi-a luat până am început să mă prind cum vine asta. „Nimic nu vine de-a gata”, obișnuia să-mi spună tata. Nu vine de-a gata, pentru că totul are un început și un sfârșit, se naște ca să piară.

Suntem duși cu zăhărelul o viață că mai avem încă puțin, încă ceva de făcut și după aceea, gata, totul va fi perfect.

Eu una perfectul nu l-am găsit!

Am dat, în schimb de gustul iubirii. Și mi-am zis ca de-acum tot ce fac să fie Iubind o Viață. Să  mă las păcălită tot mai puțin spre deloc, da’s om(!), de emoții și așteptări, de trebuie și vreau, de iluzia binelui, stârpirea răului, de oamenii buni sau răi.

Mă întorc la Marcela copil de câțiva ani și nu o văd să se plângă că-i rău sau greu, ci acceptând totul așa cum e, fără să judece, fără să critice. I se înneca glasul în lacrimi când mama nu era lângă ea, mai mult de milă pentru că mamei nu îi era bine și nu crâcnea în fața tatălui, care făcea militărie și  dacă ar fi scrântit-o știa că urma “ să dea armata jos din pod“. În toată situația, care roz nu se vedea, Marcelica a fost happy. Copiii nu știu ce-i frica, suferința până nu-i învață cineva. Și n-ar fi o problemă dacă am păstra doza, atât cât să servească vieții, nicicum să o transforme după cum vor ele!

Nu poți să nu te uiți în jur, la tine, să nu te-ntrebi: de ce, de unde atâta suferință?!

Culmea e că vine tocmai din neacceptarea vieții.

Cădem, ne julim, ne doare, ne ridicăm, ne oblojim, învățăm lecția, marcăm pericolul și mergem mai departe. Important e să ținem minte, dar ce ne facem, că nu uităm și ne întoarcem înapoi și începem să judecăm: c-a fost așa și n-a fost invers, neplăcut, ba chiar dezastru total, lucrurile trebuiau să meargă diferit, nicidecum să ne împiedicăm. După care trecem la next level: cine-i vinovat?! Ar mai fi cum ar mai fi dacă am pricepe că experiența e numai și numai a noastră, că oricine ar fi pus piedica-n drum, noi singuri suntem responsabili și beneficiari ai întâmplării și că, orice am face, se întâmplă să ne și împrăștiem.

Important e să mergem mai departe.

Păi, mai departe mergem străduindu-ne să evităm durerea, disperați să generăm numai experiențe dătătoare de plăcere, obiective, direcții importante în viață, de unde firul se cam rupe…

“Una dintre cele mai puternice iluzii cărora le cad pradă oamenii este obținerea plăcerii fără durere, a laudei fără mustrare sau a bunătății fără răutate.

Încercarea de a experimenta doar evenimente înșelătoare, unilaterale, într-un univers bilateral, este rădăcina așa-zisei suferințe umane.”, explică atât de limpede Dr. John Demartini.

Ne lăsăm purtați de o emoție sau alta până ajungem să le cădem pradă și să ne pierdem gândirea limpede, clară, să uităm că „nu vedem bine decât cu inima”. Ne pierdem în mrejele minții, până punem  reușim să punem cap la cap bine și rău, ca să descoperim ceea ce inima știa deja.

De multe ori  lăsăm timpul să-și facă treaba. Dar, oare timpul schimbă povești demult trăite sau tot mintea noastră?!

Aș merge mai departe cu scrisul, dar “nu mă lasă inima”…Ce-mi place înțelepciunea asta ascunsă-n vorbe și-n inimă! Știți voi vreun drum, pe care să fi mers, ales cu inima, să fi fost greșit? Tare-s curioasă, pentru că eu nu am găsit unul.

Mă opresc, deci, aici, la întrebarea: cine (ne) vindecă pe noi cu adevărat, timpul sau mintea cu gândurile și perspectivele ei?

Timpul ne poartă dincolo de emoții și judecăți sau felul în care ajungem să vedem lucrurile?!

Pentru că iată ce tot la Dr. Demartini am găsit drept răspuns:

“Adevărul este iubire, în schimb, emoțiile sunt jumătăți de adevăruri, distorsiuni și minciuni.

Nu există nimic în afară de iubire, restul este iluzie.“

IUBIND O VIAȚĂ