Skip to content

Despărțire sau regăsire?!

De unde toată suferința noastră?

De ce nu a crezut că îl iubesc?

Cum s-a putut îndoi de propriul copil?

Tăticuțul meu nu a putut primi pur și simplu iubirea…

Am fost pur și simplu condamnată. Fără vreo judecată, fără să-mi pot pleda cauza. Nu m-a întrebat nimeni nimic.

Tata…tata a fost dintotdeauna ca un câmp minat, aveam mereu grijă pe unde calc, ce fac, ce spun, că exploda imediat. Dar ele??!!

Cum au putut să mi-l ia pur și simplu?!

Ea, pe care o iubeam ca pe sora mea și-i dădeam ultima pătrățică de ciocolată, pe vremea noastră era un lux să primești așa ceva, cum a putut să ia, să mi-l ia, când știa că sunt două găgălici care și-ar fi iubit bunicul? Care poate l-ar fi convins că iubirea există?!

O dată, o singură dată să mă fi întrebat, să sune și să spună: Proasto (că așa mă alinta maică-sa 😊), ce se întâmplă la voi acolo??!

Au putut, pentru că oamenii răniți rănesc alți oameni.

În adâncul sufleului meu mi-am dorit ca tata să mai aibă un moment de luciditate și să mă cheme, să-și vadă nepoatele, să le cunoască, să vadă cum îi seamănă, să se poată bucura, să mă strângă în brațe și să spună Fata lui tăticuțu!

 

După mai bine de 20 de ani m-am bucurat că am putut să-i mai țin mâna în mâna mea în ziua înmormântării. Mâna lui rece în mâna mea caldă. Până când și mâna mea se răcea. Nu m-au mai putut da la o parte. Nu mai aveau ce să-mi ia. Măcar momentul ăsta nu mi l-au luat…

Nu m-a sunat nimeni. Nu m-a chemat nimeni.

Un telefon de la mama. O după amiază de marți în care am înțeles imediat că ceva s-a întâmplat, pentru că ea nu mă sună niciodată la ora aia.

-Ce faci, unde ești?

-Zi-mi mai repede ce s-a întâmplat!

– A murit tat-tu…

Au urât-o pe mama și m-au urât pe mine că am salvat-o pe mama și acum…

Atât de naiv să fie cineva să creadă că pot rupe legătura de sânge??!!

Atât de naiv să creadă cineva că oricât nu a vrut tata să mă mai primească la el, sufletul lui nu a cerut nici o secundă să-și mai vadă puiul lui de Telencuță??!!!

Adevărul e că suntem naivi, tare naivi, toți.

Între o inspirație și o expirație a fost toată viața tatei. Cam asta suntem toți, o respirație și nimic mai mult.

Stăteam de multe ori și mă gândeam câtă frică îmi era când eram mică să nu-l pierd, că a fost un om aprig la mânie și l-am pierdut pe tata tocmai pentru că încercam să-l salvez. Ironia sorții. Fix ca sarea-n bucate! Basmele nu-s pentru adormit copiii, sunt ca să ne trezim noi, dar cine să vadă?!

Mi-a fost teamă de momentul acesta. Fără să știu, l-am pregătit din timp. L-am pregătit de când am început să caut. Atâtea respingeri și mie încă nu-mi era clar. Chiar nu voia să mă mai vadă??!

Să iubești pe cineva înseamnă să-i accepți alegerile cu toate consecințele lor. Tatei nu i-a fost bine în ultimii ani, deloc, deloc. Psihologul a fost cel care m-a ghidat. Acum nu mai vrea să te primească, nici el, nici cei din jur, pentru că ai vedea ceea ce ei nu vor să vezi. Îi violezi intimitatea dacă mergi împotriva voinței lui. Face sens? Face sens pentru toți salvatorii nepoftiți care nu înțeleg să-și vadă de viața lor. Se poate enerva, îi poți cauza un AVC. Era predispus? Era!

Așadar, tot ce mi-a rămas de făcut  a fost să-mi văd de mine. Să opresc ce era de oprit, ceea ce venea din neam: suferința. În momentul în care am perceput că am primit un bine și anume acela că m-au indepărtat ca să pot vedea, am simțit Recunoștința. Au vrut să mă rupă de neam, s-au purtat ca și când nu mai exist. Până nici numele nu mi-l mai știau… Ea. Cea pe care am ținut-o ca pe o soră în copilărie, când a sunat-o soțul meu, nu cunoștea nici o Marcela… Iubita și iubitele mele!

Sâmbăta asta se împlinesc 40 de zile. Cele 40 de zile în care sufletul lui și-a luat rămas bun. Lumina și Iubirea l-au purtat și il poartă în continuare, ne vede și întelege tot ceea ce aici, pe pământ, i-a fost de neînțeles. Mă surprind râzând cum râdeam după ce ne împăcam. Amândoi am fost cuțite tăioase. Așa tată, așa fată…Acum mi-e mult mai ușor pentru că nu mai trebuie să-i explic în cuvinte, nu-mi mai este teamă că izbucnește iar, acum simte, este pace.

Am avut un vis tare tare frumos în care eram toți trei, mama, tata și eu, acasă, în casa neîmpărțită. Am simțit că dorința mi s-a împlinit.

Tot ce putea să fie și nu a fost.

Dar ce este tot, dacă nu un vis?!

Să-l trăim cât mai frumos, asta am învățat de la tata, de la tot ce el nu a putut.

Iar și iar mă întorc la vorbele lui Exupery: nu vedem bine decât cu inima, esențialul este imposibil de văzut cu ochii.

 

2 thoughts on “Despărțire sau regăsire?!”

  1. Am lăsat o lacrimă să cadă, dar tot mi s-a oprit un nod mare în gât
    Mă întristez simtindu-ti neputința de a da timpul înapoi, de a trăi în trei aevea, ceea ce a fost doar un vis.
    Pe de altă parte, atât de mult mă bucur că Dumnezeu ți-a dat darul de a spune lucrurilor pe nume, așa cum sunt ele, ceea ce îți aduce o ușurare imensă, chiar dacă acum nu o percepi. Te îmbrățișez cu inima și mă voi ruga pentru liniștea ta.

Leave a Reply

Your email address will not be published.