De ce Părinte fără frică?!
În mod sigur pentru că m-am confruntat cu multă frică. Practic, de copil, am trăit în frică.
Frica de a o pierde pe mama, ani de zile a umblat prin spitale, frica de a nu-l pierde pe tata, apoi frica de a lua o notă mică, frica de ce spune lumea, frica (indusă) că nu o să pot avea copii, frica de a nu fi un părinte bun și frica de a nu retrăi poveștile trecutului.
A fost perfect cât mi-a servit, pentru că oricum nu am avut de ales. Nici eu, nici părinții mei. Nici ei, dragii, nu au știut altfel.
Însă, frica s-a îndepărtat prea mult de menirea ei, aceea de a ne asigura supraviețuirea.
De la frica de a pieri, am ajuns la frica de trăi. Frica de a fi noi înșine.
Ne-am creat niște mulaje după care credem că viața ar trebui să ia formă și refuzăm experiențele care nu se încadrează în idealul nostru.
Suntem aspri cu noi, ne criticăm, ne blamăm, ne condiționăm, crezând că în felul acesta onorăm darul divin. Și cu sentimentul acesta teamă, de lipsă, de insuficiență se întâmplă să pornim în aventura vieții: aceea de a crește un copil. Spun un copil, pentru că oricât de numeroasă e familia, fiecare ființă se bucură de unicitatea ei.
Poate că cea mai mare luptă a mea a fost dată de dorința de a-mi vedea copiii așa cum sunt cu adevărat, cum sunt meniți să fie, și frica de a eșua, de a-i scăpa din mână, cum spunem noi. Nevoia de control și dominare era acea cunoscută din ecuație care oferă oareșce siguranță. Așa au făcut și părinții noștri sună destul de liniștitor.
Vârsta m-a ajutat pentru că de la bun început în capul meu a fost că vom crește împreună. M-a ajutat percepția că eram încă un copil care mai avea multe de învățat.
De fapt, ceea ce m-a susținut realmente a fost setea mea de cunoaștere, de învățare. Și acum, când oasele încep să mă doară, ca un kind reminder spre ce mă îndrept, parcă e și mai avidă dorința asta a mea. Ca un paradox, dacă mulți ani în urmă mă extaziam când vedeam câte poate ști un om, acum îmi scot pălăria în fața celor care fac spațiu cu înțelepciune spunând simplu “ nu știu“. Încă.
M-am gândit de multe ori: dacă tata și-ar fi dat voie să se arate “slab“ în fața mea, să spună nu știu, în loc să fie un dur, intransigent, poate că am fi avut șansa să ne deschidem inimile.
“În vremuri întunecate, ochii încep să vadă.“ Theodore Roethke
Acum pot să mă întorc spre una dintre cele mai întunecate exepriențe ale mele cu recunoștință infinită pentru că de acolo am început să văd.
Acum văd că alergăm în viață ca într-o cursă cu iluzia că putem obține plăcerea fără durere, susținere fără provocare.
Din dorința de a evita suferința, riscăm să experimentăm viața cu jumătăți de măsură, să creăm un vid pe care să-l umplem tocmai cu ceea ce nu ne dorim.
Nu ne e de niciun folos să pozăm în omul perfect. Nu ne e de nici un folos nici să trăim cu regrete, cu sentimente de vină sau rușine. Nu ne e de niciun folos să “trecem peste” experiențele care nu ne-au plăcut. Nu ne e de niciun folos să le ascundem, să dăm uitării. Oricăt încercăm să facem asta, rămâne acel ceva care ne va urmări toată viața: frica. Iar copiii sunt primii care ne simt. Ei nu ne fac necazuri. Ei ne arată ce avem nevoie să învățăm, cum să evoluăm, cum să ieșim din blocaje, despre care noi, poate, nici nu avem idee, ne arată drumul spre esența noastră. Copiii au curajul de a ne pune față în față cu noi înșine.
“Numai în măsura în care noi, ca părinți, suntem acordați la propria ființă, vom ști cum să ne ajutăm copiii să se acordeze la propria esență unică.“ Dr. Shefali Tsabari
