Despre o călătorie, nu căsătorie

Zilele astea am emoții cum nu cred să fi avut vreodată. Pentru că zilele astea emoțiile nu sunt despre cum va fi, ce va fi, ci despre tot ce a fost.

Emoții de început de drum am tot avut: prima zi de grădiniță, prima zi la școală, prima zi de liceu (acolo emoții și fluturași), prima zi de studenție.

Ce să mai spun de prima întâlnire, prima petrecere, prima vacanță, prima plecare în doi…

Acum e despre toate astea și câte or mai fi și le-am uitat. E despre niște ani împreună, cam 30 s-au adunat. Despre cât de mult pare dacă îi numeri pe degete. Despre cât de puțin e dacă ar fi să fie până aici. Nu știu la alții cum e, dar în fiecare zi mă trezesc cu sentimentul că tocmai încep să trăiesc.

La 16 ani, la 20, poate că și la 30 evenimentele importante erau precum condimentele, visam la ele, le așteptam cu nerăbdare să dea culoare  și un alt ritm vieții.

Trăiam cu gândul că la ce waw ar putea fi mâine, peste o lună sau când voi avea…faimă, bani. De unde să știu pe atunci că într-o bună zi voi realiza că sunt oameni atât de săraci pe lumea asta pentru că banii sunt tot ce au?!

Chiar și așa, ar fi ok dacă i-am simți în pace, s-ar arăta împliniți. Însă asta este o altă poveste.

Emoțiile mele de acum sunt despre cum mă străduiam să îmi imaginez cum voi fi, cum vom arăta, ce voi simți la nunta noastră de argint, cu domnișoare de 17 și 23 de ani.

Nunta de argint pentru mine a fost ca o apăsare. Pentru că a fost ca o piatră de hotar în căsnicia părinților mei. A fost acel eveniment care a marcat un “înainte” și „după”.

A fost cu mare fast și fală, cu mulți prieteni, mese întinse și lăutari. A fost o mare mândrie să ai așa o căsnicie lungă, dar nu trainică, de durată, împlinitoare. Una a fost în ochii lumii, alta când erau doar în doi sau în trei, pentru că mai eram și eu printre ei.

Am trăit sentimentul deșertăciunii, dezamăgirii. Cu cât trăiau mai mult pentru lume, cu atât lucrau mai mult împotriva lor înșiși.

Speram cu toții, cred, că nunta lor de argint va fi spre trezire, că vor deschide ochii și vor putea să se bucure de tot ceea ce au realizat: statut, erau respectați în societate, gospodărie, avere, un copil premiant. Nu doar că nu s-a întâmplat asta, dar abia avea să înceapă calvarul. Dar, da, știu, eram o familie frumoasă!

Avea să devină reper pentru multe dintre alegerile mele și judecățile asupra celor care azi îți sunt prieteni, mâine sau chiar în timp ce tu îi pui la masă scanează tot și “evaluează”. Mult timp mi-am spus că eu nu o să fac la fel, până am conștientizat că nu despre a tăia de pe listă este vorba, ci despre a merge mai departe cu o lecție învățată.

Așa s-a născut vidul, dorința mea cea mai cea: să am o familie, dar nu o familie oricum, de ochii lumii, ci una în care să simt că trăiesc, că respir, că am cui dărui și am ce primi. Un soț care să-mi fie prieten, soț și amant. Nu citisem eu la 17 ani despre nici o putere a intențiilor, însă atunci când mi-a picat cartea în mână știam deja că tot ce spune autorul acolo funcționează. Nu știam eu pe atunci despre valori și priorități personale, însă acum știu că am trăit aliniată cu cel puțin una dintre ele. Mi-am primit judecata, mi-am asumat alegerile: cum a putut o fată așa deșteaptă ca mine să trăiască în umbra soțului?!

Prioritatea mea, cap de listă în ierarhia valorilor mele, a fost dintr-un început familia: susținerea necondiționată, spiritul de echipă, sentimentul de apartenență, de „ai mei” și „a lor”. Astea mi-au lipsit în copilărie. Doare ca naiba ca cei pe care-i iubești, părinții tăi, să se dezică de tine. Doare, dar din durerea asta a venit puterea, determinarea mea. Ceea ce părea a fi slăbiciune pentru unii, se arăta ca o adevărată forță pentru alții. Comparată cu a altora, viața mea era fail total. Au fost momente când m-am păcălit singură, când mi-am pierdut sensul, când comparația chiar ar fi putut ucide.

Dar cum altfel aș fi putut găsi dramul de înțelepciune ca părinte?! Viața mea e viața mea, viața lor e viața lor. Nu există rețete, nici trasee prestabilite, oricât de mult vreau eu să le văd fericite.

Când ești confuz, nu știi ce vrei tu cu adevărat, când ai realizat atâtea și simți că tot îți lipsește ceva, când mintea spune una, inima alta, Cineva tot te iubește suficient de mult încât să-ți arate drumul.

De asta emoțiile mele sunt acum altfel, pentru că nu sunt despre o căsătorie, ci despre călătorie.

Nu știu să spun care sunt secretele unei căsnicii fericite. Știu, în schimb, că fiecare om întâlnit, fiecare experiență este menită să servească. Tot ce am trăit mi-a servit. Și gustul amar al destinului părinților mei, al sentimentului de eșec, pe care l-am avut mult timp că nu am putut să le deschid ochii, să vadă ce au cu adevărat, și sfaturile “de bine” primite, care nu erau pentru mine, și invidiile și prieteniile, criticile și aprecierile.

Cum nu știu să spun dacă o căsnicie e un „must-have”.

La un pas am fost să repet povestea. La un pas am fost să nu văd. La un pas am fost să mă condamn la un destin „dinainte pecetluit”. „Norocul” meu a fost că viața a dat din când în când cu mine de pământ. Din iubire, cu iubire. Iubirea este tot, dar câți dintre noi știm ce este sau acceptăm acest TOT. Și tot viața, Universul, Cel de Sus, mi-a trimis întotdeauna oamenii potriviți, “buni” sau “răi”, toți în semn de iubire. Și dintre toți, unul a fost cel mai hotărât să rămână, să-mi fie și să-i fiu. Pentru că în tot și în toate există un echilibru, o permanentă ordine divină.

Și cel mai funny în căsătoria mea, a noastră, e că atunci când haosul părea mai mare, își făceau loc în viața noastră bucuriile. Nu când toate au fost în ordine așezate au venit pe lume minunile noastre de fete, ci când nu mai știam încotro s-o luăm, cum să ne împărțim. Copiii au alegerile lor și de multe ori sunt cele mai bune.

Singura constantă în toate nebuniile noastre a fost că nu am dat înapoi, că mers întotdeauna mai departe cu încrederea că împreună o scoatem la capăt, ceva tot trebuie să iasă. Acum ne vine a râde, dar nu puține au fost momentele când ne-am uitat unul la altul și tot ce puteam spune era: asta e!

În fond, despre asta e! Totul este așa cum este și niciodată la fel. Scopul este, ca-n orice călătorie, să fii cât mai prezent, să te bucuri cât mai mult, să vezi cât de mult poți vedea, să fii conștient că nu poți controla nimic, că intenția primează, că e important să știi ce e important pentru tine, să știi cine ești și ce vrei, altfel riști să intri în luptă cu o viață care nu pare dreaptă.

Emoțiile de acum sunt despre trecut, dar, trebuie să recunosc, și despre un nou început. Unul a început să se plângă de junghi în spate, altul de hernie, amândoi am început să avem grijă să nu ne lipsească crema anti-durere din geantă și să întrebăm: până vineri ne facem bine să putem dansa la nunta noastră cea de-a doua oară?! Cea de argint, cum care?!