Câțiva ani la rând am cumpărat Crăciuniță, să completeze tabloul de sărbătoare și de fiecare dată viața ei se oprea odată cu terminarea iernii. Oricât m-am străduit, nu am reușit să am una peste an.
Ei, Crăciunul trecut am mai cumpărat una într-o doară, nu prea mare, dar frumușică, gândind să nu plâng iar când începe să piară.
Daaar, surprise!
Crăciunița mea de data asta a fost hotărâtă de la lună la lună să trăiască, să dea frunzuliță după frunzuliță, spre marea mea încântare. O îngrijeam și îmi râdea inima când o priveam, dar mă țineam cumva la distanță, de teamă să nu se simtă copleșită de atâta atenție.
Când s-a instalat vara de-adevăratelea i-am schimbat locul de la fereastra din bucătărie, am pus-o la umbră în balcon, jos lângă un perete.
De câte ori plecam, îi aruncam o privire, mă asiguram că e bine, în siguranță să-și vadă mai departe de viață. Deja trăgeam nădejde că următoarele sărbători de iarnă voi avea o Crăciuniță mare și frumoasă, mândrie mare că o crescusem în casă.
Plecăm în vacanță, ne întoarcem din vacanță, Crăciunița mea era bine. Trecuse proba de foc, a fost udată cu grijă și la timp.
Și plecăm noi, eu și al meu mari, în Galați cu multe treburi pe cap. Într-una dintre dimineți, una cu pornirea mai grea, îmi dă mesaj domnișoara mea cea mare să-mi spună că mi-a rupt floarea…:(
“ Ești supărată?!“
A, nu, chiui…
Da, eram așa supărată că aproape îmi venea să plâng!
Nu i-am răspuns. Mi-am dat timp.
Avusesem atâta grijă de ea! Cum s-o rupă?! Era pusă bine!
O vedeam mare și frumoasă Crăciunul următor, cum trona peste toate florile mele.
E ok, asta e!
M-am observat: eram foarte obosită. Aveam nevoie de ceva să mă energizeze. De ce mi-o fi spus asta de la prima oră a dimineții?! Măcar dacă mai aștepta…
Ne întoarcem acasă în București și aflu povestea toată, cum a luat ea o haină de pe sârmă, a scuturat-o, a atins coada măturii, care în ce direcție s-a putut duce dacă nu peste floarea mea…Evident că nu a fost cu intenție, doar cu direcție…
Le-am povestit și eu cum aproape mi-a venit să plâng. E doar o floare, mama, îți poți cumpăra atâtea altele. Mmmm, da, dar era floarea mea! Și îmi primesc replica finală de la mezina noastră de 16 ani:
-Mama, ați fost plecați mai bine de 3 săptămâni de acasă și nu am făcut nimic rău! Am rupt doar o floare!
Nu era că-i ținea partea soră-sii. Era că și acum, ca întotdeauna, e bine să vorbim, să comunicăm, dar și mai important, să ascultăm.
Și nu era despre cine are dreptate, ci despre perspective. Iar perspectiva ei era una chiar de luat în seamă.
Ținusem prea mult la un lucru, mă atașasem de o idee, creasem un scenariu și viața mi-a dat peste nas.
Cu cât vrei să impui mai multă ordine, cu atât vei obține mai mult haos. Haos-ul mi l-am creat singură. Supărarea, furia, ciuda, erau toate în mine, mintea mea mi le servea, nu copilul, nu floarea ruptă. Tot ce se naște, crește, trăiește și moare. Nimic nu durează. Suferința vine din neacceptare, din neîmplinirea așteptărilor, fanteziilor noastre.
Cine ce mi-a făcut??!
Nu era despre a pretinde că nu s-a întâmplat, ci despre a accepta că pur și simplu așa stăteau lucrurile, altfel decât eu mi-am imaginat.
Dar, ca orice întâmplare, are și părțile ei bune.
Crăciunița mea acum “e“ două (în-doi-tă), pentru că partea rămasă în glastră are deja muguri, iar cea ruptă și pusă în apă merge bine, pare să dea mustăți.
M-am văzut pe mine în noua variantă la care lucrez, cea care e mai puțin vulcanică, cea care ia aminte la propriile răni înainte de a-i săgeta pe ceilalți, cea care o lasă mai moale cu “nu-i drept!“.
Nu-i de ajuns să-i judeci, critici, blamezi pe cei din jur. Nu-i de ajuns să le spunem copiilor să nu fie ca noi. Nu-i de ajuns să ne promitem că nu vom face ca părinții noștri. Nu-i de ajuns să crezi că tu nu ești ca alții.
Dacă e ceva ce nu-ți place în jur, privește spre tine, acolo ai a căuta, a cerceta, îndrepta.
Mult timp nu mi-au plăcut la mine părțile care îl oglindeau pe tata. Până nu le-am acceptat, iubit ca fiind tot parte din mine, nu am avut parte de pace. Și ce putem dărui mai de preț odraslelor noastre dacă nu felul nostru de a fi, de a(-i) iubi?!
Povestea de acum e despre o banală floare și avea n variane de a-i pune capăt. Putea să se termine cu “las’ că-ți cumpărăm alta“ , sau cu “mereu ești neatentă, nu-ți pasă…etc“ sau cu ce știu că am mai făcut și anume să mă enervez și să arunc floarea cu totul la gunoi. Dar a fost despre curajul de a fi sincer, de a vorbi despre nebuniile mele, de a accepta nu doar povestea unuia, despre a înțelege că oricât ne străduim, lucrurile pot să iasă și altfel decât vrem sau știm noi că-i bine. Cu siguranță cineva va fi mai atent când scutură data viitoare o haină, iar altcineva va fi mai relaxat când pierde lucruri dragi.
Ironia sorții, fix în acea dimineață și eu rupsesem o floare a soacrei mele, din neatenție, evident, atunci când am vrut să o ud… Doar știu că Universul lucrează în felul lui!
