De ceva ani mă preocupă subiectul Recunoștință și Nerecunoscători.
Prin educație învățăm că trebuie să mulțumim când primim ceva, un dar sau ajutor.
Din lipsă de educație oamenii nu știu să spună măcar un mulțumesc.
Simplu până aici.
Dar, cum spui Mulțumesc?!
Pentru că:
- pe unii nu îi mulțumește un simplu „mulțumesc”;
- dacă oferi flori, riști să primești un „da’ eu nu mănânc flori”;
- te bucuri să faci o urare la aniversare sau să întrebi ce mai face, astfel încât să arăți că ocupă un loc important în viața ta, există însă riscul să devii circumspect;
- menești binefăcătorii când aprinzi o lumânare, chiar dacă nimeni n-o să știe;
- îți arăți disponibilitatea ori de câte ori poți, numai că, dacă nu poți fix în acel moment în care ți se cere înapoi datoria, devii pe loc nerecunoscător;
- gândești să întorci binele făcut în aceeași formă în care l-ai primit, dar …
Consider că recunoștința, la fel ca iubirea, ar trebui să aibă un manual cu limbajele în care poate fi exprimată. Un fel de instrucțiuni, spuse de la bun început. Pentru că oamenii cu inima deschisă se bucură să fie ajutați, dar tot ei sunt adesea derutați când nu înțeleg ce trebuie să facă pentru răsplată.
Prima chestie mișto, care a făcut să mi se aprindă beculețele, a fost când, la un curs de psihologie, proful ne-a spus că nimeni nu face nimic gratuit, întotdeauna este motivat de interes sau plăcere.
AHA!
În fond, tot omul vrea să obțină ceva, că-i o nevoie materială sau nu.
Așa că, dacă realmente nu vrea nimic de la tine, înseamnă că deja a obținut ce avea nevoie, probabil acea trăire de bucurie, satisfacție că e om bun, și-a împlinit poate nevoia de a fi văzut, apreciat, validat.
Fain frumos, 100% win-win, cu eticheta de ajutor “necondiționat”.
Mai departe.
Vrea dar nu spune, pentru că nici el nu știe ce, asta în varianta în care nu suspectăm pe nimeni de manipulare. Și vine vremea în care își dă seama că a venit momentul ca tu să te arăți recunoscător, nu o să spună, dar se înțelege de la sine. Iar tu, fie poți, întorci fapta bună, toată lumea se arată mulțumită, fie nu poți. Că efectiv nu poți sau, se întâmplă, n-ai chef acum. Aici, apare problema: fie ai parte de înțelegere, fie de aici s-a rupt filmul… Dacă ne gândim un pic, pare arhicunoscut. Așa își face loc în poveste Nerecunoscătorul. Pe bună dreptate, cumva, putem să-i spunem așa. Cu toții avem cel puțin un prieten …
De aici, aș vrea să merg mai departe, nu cu intenția de a despica firul în patru, ci de a ajunge la cel care, orice-ai face, nicicum nu-l mulțumești, pentru că pe cei nerecunoscători știm cu toții, îi identificăm ușor.
Printre nerecunoscători, există binefăcătorii care nu de recunoștință au nevoie, ci să-și păstreze statutul.
Există salvatorii de meserie, nedeclarată, adevărat, pe care îi mulțumești doar dacă ai în continuare nevoie de puterea lor. Care se simt bine și la înălțimea faptei bune când te știu nu atât de fericit pe cât ai putea fi. Pentru care, să-ți revii și să strălucești e ca și când le-ai stinge lumina, nu se pot apropia de bucuria ta.
Există oamenii cărora le faci un bine dacă le dai motiv să se țină departe de durerea lor, pentru că, evident, au grijă de a ta. Au nevoie să rămână Superman în poveste, să arate cât au de dat, niciodată de primit, pentru că asta i-ar răni în orgoliu, ego-ul lor ar suferi. Să-i lași fără obiectul muncii ar fi ca și când i-ai concedia, ar trebui să-și găsească ocupație și te vor urî, te vor scoate din viața lor pentru că pe primul loc nu era musai să fii bine tu.
Există oameni pe care nu-i interesează lecția ta, ce ai descoperit în călătoria în care te-au însoțit, atunci când ți-au întins mâna să te înalți din hăul în care erai. Nici o întâlnire nu e întâmplătoare și nimic nu e ceea ce pare. Oamenii, pe care aparent îi ajutăm, pot fi forma prin care noi suntem ajutați. Când insiști doar să arăți ce știi și ce poți, riști să uiți de tine, să-ți iubești aproapele nu mai mult decât te iubești pe tine, să nu mai crești. Exact ca desenul din manuale cu circuitul apei în natură, nu ajutăm doar ca să dăm, ci să și primim. Ne închidem în noi și refuzăm să ne deschidem inima cu scuza că nu vrem să împovărăm pe nimeni. Nu am pierdut niciodată atunci când m-am arătat așa cum sunt. Aparent, pierdem încredere, relații, dar vidul se umple imediat, vin oamenii care au nevoie la rândul lor să ne fie alături, pentru că și ei au ceva de primit, chiar dacă pare să nu fie și despre ei, pentru ei. De multe ori credem că știm ce ne trebuie, însă ascunse sunt căile și comorile trimise nouă. Mintea, inteligentă draga de ea, ne păcălește, ego-ul se dă greu dus, inima este cea care știe. Așa cum atunci când întindem un deget spre cineva trei se îndreaptă spre noi atunci când acuzăm, la fel e și atunci când ajutăm. De aceea recunoștința circulă pe drumuri cu dublu sens.
Am trăit momente în care am simțit dezamăgire atunci când am mulțumit că sunt bine. Ca și când a fi bine ar fi o formă de nerecunoștință.
Am pierdut prieteni, neașteptat și nedorit de mulți, oameni care mi-au intrat în suflet și acolo rămăn, mai degrabă când am sperat să pot întoarce ce am primit, când am crezut că-mi pot fi alături la bine, așa cum mi-au fost la greu, când am crezut că și vorba mea poate aduce folos cât de cât.
Așa că, mă întreb: cum e cu Recunoștința și cu nerecunoscătorii?!
Este oare numai despre a dărui sau și a primi…?!
