Două luni de când suntem mutați la capitală. Jumătate dintre noi cu buletin de Bucuești deja.
Cum e?
E ca atunci când simți că cineva are grijă de tine.
E cu navetă București-Galați, dar cu pacea în suflet că fetele sunt una cu cealaltă. Trăiesc un vis al meu prin ele, recunosc: să se aibă una pe alta, să le văd cum împart, cum se ciondănesc, cum se supără că soră-sii i-a venit mobila mai repede.
E minunat că Maria e bucuroasă cum povesteam că era în grupa 0. Nu intră pe poarta liceului sărind într-un picior, dar pleacă din casă veselă. Mă rog, a plecat vreo 3-4 săptămâni, până au trecut on-line, dar bucuria a rămas. Îmi povestește cum e la cluburile la care s-a înscris după ce a trecut cu brio selecțiile și cum va face voluntariat imediat ce va fi posibil. Și-a dorit mult să fie în București! Ne spune acum, când își trăiește visul. A văzut-o soarele la față cât nu a reușit toată clasa a 8-a. Stăm la povești și aflu cum a trăit presiunea examenului, pentru că o presiune a existat. Note, note, statistici, copii care au tras pentru renume. Renumele cui?! De asta sunt și sunt așa fericită: pentru că nu mai trebuie să aud nici eu, nici ea, placa “noi suntem CiNeVA”.
E cu recunoștință pentru că am făcut trecerea cu ușurință, într-o curgere firească a întâmplărilor.
Trecerea de la gimnaziu la liceu. Dacă aș povesti că Maria nu face nici o pregătire până în momentul de față ni s-ar spune iar, pe la spate, evident, “părinți inconștienți! “. M-a uns la suflet mesajul venit de la direcțiune, în care se făcea referire direct la binele copiilor, în care ni se adresa omul, nu funcția.
Trecerea de la un oraș liniștit la vacarmul Bucureștiului. “Norocul “ nostru că nu plecăm la drum cu prejudecăți. Mersul pe jos face piciorul frumos, iar 20 de minute până la liceu sunt mai mult decât suficient pentru adolescenta noastră. Ador să facem plimbări “sur les quais de la Seine“…😊 Pe drumul nostru de plimbare abia dacă întâlnim 4-5 persoane. Păcat că oamenii nu ies din case, păcat că Dâmbovița nu arată cu adevărat ca malurile Senei, dar e o încântarea să avem parte de liniște, de culorile toamnei, de natura care nu ține cont de nici o statistică sumbră. Și, Doamne, mai avem parte de atâtea bucurii! Nu pot să le povestesc, nu știu cum ar fi primite, ar semăna a laudă. Împărtășesc oamenilor pe care îi consiliez, pentru că una e vorbești din cărți și alta e să arăți ce înseamnă în viața adevărată o schimbare, nu a numărului de la mașină sau de la ușă, ci acea schimbare care îți modifică chimia în corp și banalul în waw.
Când spun tot ce-i mai bun urmează de acum, unii, cu stima de sine scăzută, au impresia că e despre ei sau despre nerecunoștință. Acesta e un crez al meu și e fără legătură cu așteptările, fără legătură cu știrile, cu graficele sau eu cu ce mă aleg.
E o adevărată exeperiență să-ți schimbi locul. Am mai spus cred, nu am vrut apartament mobilat, dar acesta a fost marele nostru câștig. Singurul lucru care ne lipsea în tot apartamentul era o lustră pentru o zonă din living. Știti cum am luat-o?! Exact cum am pornit să căutăm ceva de locuit, tot cu apelul “Părinți… “. “Părinți, ziceați că nu o să treacă o lună până ne luăm lustră… presimt că o să ne prindă Crăciunul fără…“. O lună ne-a luat să avem lustra și deja au trecut 3 săptămâni de când un perețel din camera Elenei așteaptă măna a doua de var… Ei, ce ar fi însemnat să fi avut de mobilat 4 camere?! Deci, da și de această dată rațiunea domnului Ursu ne-a salvat de balamuc!
E un adevărat exercițiu de voință să vezi ce iei și ce lași. Mi s-a părut o părere să aducem lucrurile de purtat, veselă și câteva chestii acolo. Doamneee, câte răhățele, mă scuzați!, suveniruri am putut să găbostesc! De la pietricele mici, mici, la crengi, cochilii, pietroaie de-a dreptul…Doar pungi în pungi nu am strâns! După ce îți aduci aminte cum desfaci bagajele în văzul lumii la ghiseu în aeroport ca să-ți muți comoara adunată de pe plajă, acum să o abandonezi?! Am promis că nu mai fac, o frunză, o scoică nu mai aduc acasă, măcar cu asta să încep, pentru că, sincer, o viață ușoară înseamnă și să nu încarci rafturile cu pietre. Pentru o viață sănătoasă, cât mai puțin bagaj!
E faină viața în București, dar nu vă luați după ce spun eu acum! Acum 2 ani experiența a fost cu totul alta. Între timp, nu orașul s-a schimbat, deși văd că tot înlocuiesc borduri.
Tot ce am trăit, că ne-a plăcut sau nu, ne-a adus unde suntem acum. Noi, fiecare în parte, suntem cei care dăm culoare vieții, oriunde am fi. Când nu te mai atașezi de planuri, dorințe, target-uri, așa cum m-am atașat eu de pietricelele mele, totul capătă un alt firesc, un firesc al firii de care ne cam îndepărtasem…
Ne cam place tare! Zona, norii, strada cu tramvai, un fel de acasă adus aici (în ambele locuri unde am stat în Galați a fost pe stradă cu tramvai), căsuțele dintr-un sfârșit de veac și apusurile…
