Azi, primele dintre cele 44…
Primul gând e la obiceiul nostru de a ne plânge că îmbătrânim, că anii zboară prea repede și nu apucăm să ne bucurăm de viața. Prin nu știu ce minune, vorba vine, constat de la an la an că e al naibii de frumos să trăiești!
Al doilea e că nu mai aștept de la nimeni să-mi facă viața frumoasă. Și de la nimic, nici măcar de la vacanțe. Plecam cu așa niște așteptări și …mă întorceam cum am plecat. D-aia există în popor ș-o vorbă…
Vacanțele nu reușeau să-mi împlinească așteptările, în schimb oricine îmi putea strica starea, la orice oră din zi și din noapte.
Totally out of control.
Toată lumea părea fericită, numai eu mă simțeam oaia rătăcită, a cărei soartă părea pecetluită, pentru că așa a fost tata, așa a fost mama, iar eu cui să semăn?! Vorba maică-mii: “Ăsta-i aluatul!”
Acum, la 44, sunt la vârsta la care mama nu mai era de mult în siguranță în ceea ce trebuia să fie o căsnicie.
Acum, la 44, fata noastră cea mare are anii când eu în vară urma să am nunta.
Acum, la 44, simt că sunt ca un nod de căi ferate. Sunt nodul unde se strâng credințele unei lumi care apune, moștenirea pe care am primit-o și ce am de gând să dau mai departe.
A existat acel moment de nu mai pot. Pe la 39. Era, de fapt, momentul așa nu se mai poate. Cică până la 40 de ani experimentezi viața, abia după începi să o trăiești cu adevărat. Mie îmi sună mai degrabă a consolare. Adică să le spun fetelor mele că până la 40 viața e într-un fel și după…mmm, cea adevărată?! No way!
Eu le spun că VIAȚA E ACUM! AICI !
Și mai mult nu aș insista. Mă lepăd de rolul acela clasic de mamă atotștiutoare. Da, mă încadrez în tiparul părinte autoritar-iubitor, au confirmat și ele că pe aici sunt. Nu e ușor să ceri copiilor să te descrie, mă rog, cine te pune să-i bagi în seamă și să le ceri părerea, însă, pot spune cu mâna pe inimă, că m-au citit cum nu cred s-o fi făcut cineva vreodată. Am realizat că țin să am controlul asupra lucrurilor, de unde și atitudinea autoritară. Cred că asta este una dintre principalele trăsături pe care ai mei mi-au lucrat-o la greu: de mică am avut sarcini de îndeplinit, mai mult sau mai puțin potrivite vârstei, pentru care trebuia să dau socoteală sau de care depindea bunul mers în gospodărie. Mi s-a și spus de multe ori că sunt fâșneață – acum spunem aptitudini de leader 😊.
Prin urmare, sunt omul mereu cu inițiativă. Enervanți rău uneori oamenii ăștia! De multe ori împunși în spate la ședințele cu părinții zi-i tu, că tu le spui bine.
Da, le spun bine, dar nu-mi spune ce să fac! Urăsc să mi se spună ce să fac! Dacă vrea cineva să se convingă, să se pună să mă dirijeze când parchez sau ies din parcare. Fie vorba între noi, mă ajută și mașina, dacă n-am loc, îmi fac… De asta nu mă mai deranjează glumele cu șoferițe, e de ajuns să mă gândesc la vecinul cu nevasta care coboară din mașină în stradă și-l ghidează s-o parcheze.
Asta au văzut fetele la mine, asta fac și ele. Prin urmare, s-a zis cu autoritatea mea asupra lor. Să vreau și nu mai pot să le impun ceva! Au învățat să gândească, iar eu să accept. Deci, da, cu vârsta am devenit mai înțeleaptă.
Regulile, mămică, regulile contează! Limitele, despre care tot vorbesc psihologii, în toate tipurile de relații, sunt cele care au făcut diferența clară între înainte și după 40. M-am fript nu o dată.
Let it go! Oameni la care am ținut, pe care mi i-am dorit aproape, au plecat de lângă mine. Că am greșit eu sau au greșit ei, așa a fost să fie! Ne intersectăm unii cu alții, fie și numai preț de-o privire, cu un scop, fie că vrem, fie că nu.
Regulile și umorul. Am eu talentul de a râde, de a fi ironică și foarte autoironică, de-un sarcasm care mă surprinde adeseori. I-am molipsit și pe ai mei, pe fete și pe Doru, și cred că el este ingredientul minune din amintirile noastre cele mai cele. Că, până la urmă, nici viața nu se vrea luată prea în serios. Dacă ea poate să facă mișto de mine, eu de ce nu aș putea?!
Și mult curaj! Cum e curajul să scriu aici. Încă îmi mai aud piticul, pe care atâta l-am smotocit că de abia mai poate vorbi: Ce-o să spună lumea??!!
Ce-o să spună?!!
La 44 nu mai contează…
La 44 eu aleg ce e important cu adevărat pentru mine. Oricât am citit, oricât am fost consiliată cum să fac, ce să fac, cea care hotărăște e intuiția mea. Cele mai bune alegeri au fost când m-am bazat pe ea. Fiecare sfat primit a fost de bine, dar a fost prin filtrul a ceea ce a trăit și înțeles fiecare, că nu degeaba se spune că omul e atât cât înțelege. Sunt conștientă că nu trăiesc doar pentru mine. Asta înțeleg mulți greșit: că iubirea de sine înseamnă să trăiești doar pentru tine. Asta mi-a luat cel mai mult timp să înțeleg și să fac. Cât de bine o fac aflu după cât de bine sunt cu oamenii din jurul meu. Și după cum parchez. 🙂
-va urma-
Sursa foto: Facebook.