In a relationship

De mai bine de o săptămână fete și pisici sunt la București. Perioadă de acomodare. Pentru ele și pentru noi.

Venim acasă, ne punem clasicul vin roșu în pahare, care-i și mai bun acum  că se termină, și facem rezumatul zilei. Ne lipsesc, dar nu ne e dor de ele. Ni se pare că apare o Luna pe hol, un Yoda pe bibliotecă, o Măriuță în ușă să întrebe dacă poate să ne întrebe ceva 😊, o Eleni parcă se pune pe canapea cu deja tradiționalul Buna seara, părinți! Sunt puțin surprinsă că nu mi s-a făcut dor de ele încă. Maria recunoaște și ea că îi lipsim, dar nu îi este dor. Să nu mă supăr, dar asta simte… Perfect! Nici nu trebuie să-i fie dor. O să vină el și dorul ăsta vreodată, dar nu-i cazul să-l căutăm cu lumânarea.  Poate și pentru că vorbim toată ziua la telefon, pe mesaje, ne auzim, ne vedem când vrem. Suntem conectați, cum se spune.

Așa se face că de ziua noastră, ziua nunții noastre, suntem singurei. Ca-n tinerețe, ne spune cineva. Greșit! Ca niciodată…Ceea ce anulează, din punctul meu de vedere, ce a spus Paler și anume că „ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată”. Cine stabilește acel “timp”?! Timpul lui douăzeci de ani nu e timpul lui patruzeci de ani, adevărat, nu poate fi comparat un timp cu altul,dar nici anulat unul în favoarea celuilalt.

Ne-am trezit așadar, sâmbăta dimineață singurei, în orașul nostru de pe malul Dunării, luând micul dejun mângâiați de un soare mai degrabă de toamnă, înșirând amintiri și ani, mulțâșori s-ar zice, minunâdu-ne de toate întâmplările, de mintea de atunci și de acum, de curajul, inconștiența sau, poate, tocmai credința pe care am avut-o că vom fi în stare să trăim frumos unul cu celălalt. Am avut in plan să mergem de ziua noastră la concertul Beth Hart, de la Brezoi. Ne suntem datori cu o promisiune: să dormim o noapte în mașină ca să admirăm stelele prin trapă și se așeza perfect cu Brezoi, doar că nu am putut duce. Amândoi obosiți, niciunul nu și-a putut asuma drumurile care ne așteaptă zilele următoare după o noapte cu atâta romantism. A fost apoi planul B: plecăm la Lepșa și mergem cu păturica să sărbătorim pe malul Putnei… Nici de asta nu am fost apți. Planul C: acasă e cel mai frumos, mai ales că, dacă facem o contabilitate ochiometrică, aici petrecem cel mai puțin timp. Mai mult decât perfect, mai ales că ne-au vizitat cei mai buni vecini pe care i-am avut vreodată până acum. Ne-am revăzut ca și când aseară ne spusesem La revedere. Bucuria își spune cuvântul, clar! A început să ne scurme…Cum ar fi să mergem noi la mare, să mergem pe o bucată de plajă sălbatică, o oră, două, juma de oră până la urmă, numai să o mai vedem, să o atingem, ascultăm. Nu am spus la nimeni. Nici fetelor. Or vrea și ele, n-or vrea…

Duminică dis-de-morning ne-am făcut cafea, ne-am pus apă (avem noi o apă bună de băut) în sticle, am mers la firmă să vedem de animăluțe (frații Lolek și Bolek, câinii și pisicuța bolnăvioară Bety cu odrasla ei zgubi, Garfield) ș-am plecaaat!!! Noi doi mai ceva ca la douăzeci de ani. La douăzeci de ani înghețata Magnum era un adevărat răsfăt și mare minus în buget, hainele pe care le puneam în geanta, nu prea mare, de vacanță erau toate din șifonier și ni se părea că au o viață waw vecinii care veneau la Lepșa cu baxurile de Tuborg. La douăzeci de ani eram fericiți și cred că și știam asta. Acum am o bănuială că suntem și înțelepți.

Am stat două ore și un pic pe plajă. Am ascultat marea, am înotat și eu puțin (de fapt, mai mult am mers în mâini pe bancul de nisip ), am stat pe rogojină, am făcut exerciții de respirație și am concluzionat că vârsta e doar in buletin. Nu am cules nici o scoică, nu am venit acasă cu nici o pietricică!!! Am venit cu o mare liniște, bucurie, recunoștință, cu sentimentul că am mulțumit pentru TOT printr-un firesc nefiresc încă, cel puțin minții mele.

A  fost a doua oară când am sărbătorit așa, neve, aniversarea noastră. Am mai facut asta când avea Eleni 2 ani, cred. Am plecat fără ea o noapte sau două, nici nu mai știm, in Poiana Brașov, la Bran, am vizitat Valea cu Struți și ne-am simțit un pic vinovați de două ori: am plecat fără copil și am dat niște bani pe cazare în altă parte, în timp ce la Lepșa mai erau atâtea de făcut. Aveam douăzeci și ceva de ani și eram niște copii. Copii cu copii, care au crescut între timp. Atâtea s-au schimbat și am schimbat în toți anii ăștia și continuă să se schimbe, cu voia sau fără voia noastră. Unii cred că rămân neschimbați. Dacă ei asta cred, au dreptate, e posibil să nu te schimbi, să trăiești cu aceleași convingeri o viață. Cumva pe noi fix asta ne-a atras, provocarea de a gândi diferit, de a face, a fi altfel. Jacques Salome spune atât de clar că intrăm într-o relație cu ceea ce știm la acel moment și, totodată, cu tot ceea ce nu știm despre noi și partener. Ne facem jurăminte că așa și pe dincolo, în timp ce singurul lucru sigur e schimbarea, necunoscutul, fix ceea ce vrem să asigurăm, când nimeni nu știe ce va fi, cum va fi. Diferența între douăzeci și patruzeci e că acum prefer in a relationship în locul căsniciei. Relația e vie, trăiește cu mine, prin mine, prin noi, în timp ce căsnicia poate fi uitată pe undeva pe la primărie sau arhivele tribunalelor. O relație nu moare niciodată, o crești și te crește, devii odată cu ea.

Deci,da! Fetele sunt acolo unde trebuie și vor să fie, unde le e bine, noi suntem unde trebuie să fim, unde am ales și ne e bine. Un pic ni se face dor, totuși…

Am sărbătorit o zi din viața noastră, avem o zi ca un Revelion, în care ne dăm răgaz să privim în urmă, să mulțumim și să ne dăm reset. Luna August este o lună specială, în care s-au petrecut multe începuturi ( nunta, venirea pe lume a Mariei, înființarea DEM MEDIA ), o lună în care, cu un soare molcom la micul dejun, creionăm proiecte, prindem curaj să punem în vorbe câte un vis, dăm timpului timp…