Cum aș putea începe scrierile pe propriul blog dacă nu printr-o destăinuire?!
Sunt fericită, sunt împlinită, am familia pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, iubesc și sunt iubită, de același bărbat de mai bine de 25 de ani și nu am fost fidelă.
Nu am fost fidelă soțului meu, lui, iubitului meu de la 17 ani, celui care mi-a fost alături la bine și la greu, celui care m-a ținut în brațe când credeam că se sfârșește lumea, celui care mă mângâia când credeam că nu merit mângâiere, celui care m-a ascultat când nu existam pentru nimeni, celui care mi-a oferit încrederea când eu nu știam nici ce înseamnă, celui care arunca un braț de haine în mașină și mă lua de mană să dispărem în lume, celui care s-a încrezut total în rolul meu de mamă pentru fetele noastre, celui care nu se pierde în vorbe frumoase, ci este frumosul, calmul, tandrețea în sine.
Lui i-am fost infidelă și, da, o să-mi spui și tu, drag suflet, că nu merita așa ceva!
Așa a fost pentru că așa trebuie să fie. Cum am mai ști ce e lumina, dacă nu ar exista întunericul, cum am mai ști de stele , dacă nu ar fi noaptea, cum am mai ști ce e bine pană nu cunoaștem răul?!
Aș putea începe cu nu am știut, nu mi-am dat seama.
Păi, chiar nu am știut!
Nu am știut altfel decat să fiu copilul părinte părinților mei, să am grijă de ei, să-i apăr pe unul de celălalt, să-l salvez pe cel mai victimă, să mă simt responsabilă pentru viața lor, pentru viitorul lor, să mă simt vinovată că eu sunt bine, în timp ce ei își sunt unul altuia pedeapsă.
Ani de zile am fost în povestea lor, în chinul lor.
Ani de zile nu am fost trup și suflet alături de soțul meu, de fetele mele. Ani de zile am fost cu mintea în trecut, am sperat că îl pot schimba, că mai pot face ceva, dar totul nu a fost decât rătăcire a minții. Ani de zile am fost infidelă celor care mă iubeau, am trăit mai mult aiurea decât în viața mea. Ani de zile am fost convinsă că eu pot face pe cineva fericit, că munca mea poate înlocui munca lui, că îi salvez viața. Habar nu am avut că îi poți salva viața cuiva, dar nu îl poți salva și de el însuși.
Aș mai putea spune că îmi pare rău, că regret.
Nu regret nimic!
Asta e călătoria mea, calea mea către cunoaștere, către adevărul vieții.
Totul are un sens, nimic nu e întamplător. Am aflat toate astea începând să cercetez, începând să pun intebări: cum poți avea totul și să nu ai nimic?!
Din întebare în întrebare, din căutare în căutare, am ajuns la mine.
Pe la 40 de ani mi-a picat fisa: totul depinde de mine.
M-am iertat și mi-am cerut iertare, mi-am dat voie să iubesc și să fiu iubită, să greșesc și să învăț, să accept ce nu pot schimba, să-mi fac propria lucrare și să fiu. Și m-am liniștit.
Sunt ACUM cu mine, în viața mea, fidelă prezentului, iubirii pe care o primesc și o dărui, pentru că atât e de ajuns:
SĂ IUBEȘTI ȘI SĂ FII
#keepgoing
