Îmi vine câteodată în minte o întrebare: ce fel de mamă aș fi dacă aș lua-o de la capăt?
Hmmm!
Cu ele sau cu încă un copil…
Interesant ar fi în ambele situații!
Îmi consum timpul degeaba, pentru că totul se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple, pentru că toate experiențele au rostul să ne aducă împlinirea.
Da, nu am fi cei care suntem azi fără tot ceea ce am trăit ieri, cu bune și cu rele. De aceea nici nu mai cred în noroc. Să crezi în noroc sau ghinion înseamnă să te lepezi de răspundere și responsabilitate, să crezi că poți culege altceva decât ai semănat. Și dacă punem sămânța cea mai de soi, tot am vrea să fie mereu vreme bună, să culegem roadele totul dintr-un foc.
Aseară am aprins o lampă, a cărei lumină caldă îmi bucură sufletul, primită în dar de la o prietenă de suflet și eram intrigată că nu merge, ca să realizez în scurt timp că, de fapt, nu se vedea că e aprinsă pentru că era deja lumină în cameră. Fix așa e cu Binele și Răul.
Teoretic, nici nu există Bine și Rău. Practic, mie una îmi este imposibil să afirm asta în fața unui copil folosit în duelul orgoliilor, hărțuit, transformat într-un fel de …ceva în care un adult sau mai mulți își revarsă ura, frustrarea, neputința, fricile.
Citeam deunăzi despre povestea domnișoarei care a denunțat profesorul hărțuitor și atitudinea doamnei director ( de înțeles de ce scriu cu litere mici), o atitudine deplorabilă nu doar pentru un cadru didactic, ci pentru orice ființă simțitoare. Domnișoara elevă are 21 de ani, poate de aceea a putut să fie vocală, dar câte situații nu sunt în care copiii nici măcar nu pot, asta și pentru că nu știu, să identifice un abuz?! Eu una știu multe astfel de situații, din păcate.
Știu pentru că am trăit o astfel de experiență în postura de mamă. Știu pentru că am trecut PRIN experiența asta și nu PESTE. A fost experiența intregii familii și cel puțin Eleni a promis că va scrie despre ea. Poate și Maria, din rolul de observator, deși copil, pentru că nu am ferit-o, nu am ascuns nimic din ceea ce se întâmpla, deși unii sunt de părere că nu trebuie să știe copilul toate. Ei bine, noi, ca părinți, considerăm că trebuie să știe de toate și de aceea le-am și dus la primul curs de dezvoltare personală pentru copii din orașul nostru. Am căutat mereu să cunoaștem, să înțelegem și asta ne-a fost salvarea. Ne-am salvat de credințele și convingerile care nu ne ajută să experimentăm viața frumos și asumat, conștienti de tot ceea ce ni se întâmplă. Salvarea a venit din apelul telefonic la care psihologul mi-a răspuns imediat atunci când copilul meu nu a mai putut duce și mi-a spus ce coșmar trăia. A vrut să-i facă față singură, a vrut ca prima care află să fie mama. Doar că înaintea mea a aflat un om mic, mic la stat și la sfat, antrenoarea de dans a fetelor care s-a folosit de fotografia ei topless, nu avea ce să caute în telefonul nimănui, de aceea s-a și întocmit ulterior dosar penal, pentru a arăta copiilor pe care îi antrena ce ajungi dacă te lași de dansuri. Așa a simțit ea să-și motiveze elevii. Eu am aflat abia când, după ce a sunat-o o fostă colegă să intrebe dacă e adevărat, s-a prăbușit la propriu in curtea bunicilor. Nu mai putea duce…
Povestea e lungă. Multe persoane au încurajat-o să scrie. Probabil că o va face.
Povestea nu ar fi existat dacă educația ar însemna mai mult decât obsedantele note. Nu ar fi existat nici ea, nici altele asemănătoare, dacă noi, părinții, sau altcineva ar vorbi copiilor despre drepturi, despre legile morale și ale Statului, dacă am aborda deschis subiecte tabu. Refuzăm educatia sexuală în școli pentru că la nivelul actual de cultură nici măcar nu știm ce înseamnă, iar educația civică e abordată ca o altă materie la care copiii au de tocit să ia un zece. Încă ne dăm coate și ne hăhăim, tragem cu ochiul prin gaura de la gard poate, poate mai găsim vreun subiect de bârfă. Ne crește inima și avem valoare când prindem momentul să ne răzbunăm, ca apoi să fim smerenia întruchipată când sărutăm mâna preotului.
Îmi aduc aminte cum în liceu o doamnă profesoară a venit la oră cu dresul atârnând pe exteriorul fustei, la spate. Toată clasa chicotea, am chicotit și eu, normal, dar am fost cea care a mers și i-a spus Doamnei ce se întâmpla..
Așa aș fi vrut să se poarte și cu mine măcar una dintre mămicile care, să fim serioși, fuseseră puse la curent cu povestea. NICI UNA! Doar doamna antrenoare, care îmi fusese suficient de apropiată încât să ne împărtășim secrete, a ales să se răzbune folosind fotografia pe care copila, care a și dormit la noi în casă, i-a arătat-o, spre satisfacția celor care greu știau să spună când au citit o carte…
Cu toate astea, într-o seară, pe messenger, o Doamnă, mama unei fetițe tot de la dansuri, cu care cel mult ne-am salutat, mi-a trimis mesaj și mi-a spus că ea ar fi vrut ca cineva să îi spună ce se întâmplă și de aceea mi-a scris. Era deja dosar întocmit la Parchet pentru fapte care se încadrau la articole din Codul Penal. I-am mulțumit…
Atât a fost de la cunoscuți, că prieteni e un cuvânt prețios.
Povestea ar fi fost alta și dacă am fi cu adevărat protejați de legile Statului și instituțiile desemnate.
Dupa 5 ani (5!), a venit o citație pentru a ne întreba dacă mai continuăm procesul.
Dap! Acesta este mediul în care ne creștem copiii.
Se poate spune că nu e nimic de făcut și, totuși, e!
Primul lucru este să învățăm să iubim. Să învățăm să ne iubim copiii de-adevăratelea, să știe și să simtă asta.
Să-i strângem în brațe și să le spunem că suntem cu ei, orice s-ar întâmpla. Chiar și cănd greșesc, dar mai ales atunci! Pentru că, până la urmă ce altceva este o greșeală, dacă nu o experiență cu al cărei rezultat nu suntem de acord, nu ne place.
Apoi să nu-i mai lăsăm în ruptul capului să creadă că sunt notele pe care le iau la școală. În loc să ne mândrim sau să-i umilim datorită lor, mai bine suntem cu ochii pe ei să-i încurajăm, să le arătăm că sunt minunați, pentru că Marele Creator nu face lucruri de mântuială, prin urmare, fiecare ființă a venit aici, pe pământ, să manifeste frumusețea creației.
Cum se poate simți un copil când un om, odinioară drag sufletului lui, îl umilește în public?! Cât de chinuit poate să fie cel sau cea care găsește satisfacție să dea astfel într-un copil?! Pentru că acesta a fost doar începutul bullying-ului. Ori de câte ori se pregătea de o olimpiadă, simulare examen capacitate cineva, Poliția nu a putut (oare?!) să identifice făptașul, scotea fotografia la înaintare pe site-urile de socializare ca să dea în ea. Gestul ăsta putea fi dintru început ucigator. Pentru o vreme așa a și fost: a ucis bucuria copilăriei, încrederea în colegi, în oameni și în propria persoană. Ani de zile, chiar și acum, copilul ăsta al meu trage de ea să arate că nu este cine s-a spus că este, cine și-ar fi dorit mulți să fie, numai pentru că știau că nu pot fi niciodată ca ea. Pentru că vorba Doamnei avocat: securea caută în pădure bradul cel mai frumos să-l doboare.
De ce povestesc toate astea?!
Pentru că multe nu am știut și am suferit tocmai din cauza propriei ignoranțe.
Asta am plătit eu, ea, toți pentru bucuria, armonia, susținerea din familia noastră acum.
Suferința este o alegere. Eu, noi nu am avut de ales pentru că nu am știut altfel.
Practic, am început pe cont propriu re-educarea.
Am luat calea către cabinetul de consiliere psihologică al Oliviei, nu am mai stat la mila Domnului. Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă în traistă.
Am schimbat întrebările, am primit răspunsuri, care ne-au ghidat din aproape în aproape.
Am schimbat paradigma: noi jucăm în filmul lor și nu ele în al nostru. Nu ele trebuie să devină cine ne dorim noi să fie. Întrebarea cea mai importantă a rămas Cine sunt eu?
Copiii adoră să-și găsească surse de inspirație. În loc să le fim gardieni, le-am arătat cum ne vindecăm de propriile răni sau de metehnele care nu ne-au ajutat să trăim viața pe care o dorim.
Ușor, ușor am atins starea în care am simțit cu toții recunoștință poveștii noastre. Pentru că, într-un final, nu despre ce a făcut un copil a fost vorba, ci despre noi toți cei care am fost în poveste și am arătat ce fel de oameni suntem.
Am greșit mult ca mamă. Nu o dată m-am trezit făcând fix ce nu mi-a placut la ai mei. Pe copii nu ai de ce să-i ierți, pentru că ei explorează, testează limite, convingeri. Pe mine am avut nevoie să mă iert și asta a fost cel mai greu. Pentru vorbele pe care le-am aruncat, pentru felul în care le-am făcut să se simtă. Nu suntem perfecți și de multe ori le-am cerut să vină lângă mine pe canapea ca să le mărturisesc frica mea, să le rog să-mi arate cum să le fiu mamă.
Până la urmă, se pare că îmi iese…Și nu, nu pot fi mamă din nou, doar o nouă mamă, cool cel mai probabil. 🙂
