M-a-ntrebat mama zilele trecute ce fac eu mai nou. Cu ce mă ocup, cum s-ar spune. Că-n utimul timp, de niște ani, mă aude că merg pe la tot felul de cursuri, iar ea, drăguța, îmi spune: ”Da’ mai faci școală, mamă, câtă mai faci?!“. 😊
Nu i-am mai povestit, n-am mai stat la taclale, cum făceam odată, pentru că încă mă simțeam copilul acela stânjenit când trebuia să răspundă la întrebarea :“Da-ți trebuie (cartea, că pentru asta ceream cel mai des bani) la școală?!”. Adică, vă dați seama cum vine asta în capul mamei: ciorbă tot nu știu să fac și școala nu o mai termin… 😊
A fost mai ușor decât mi-am imaginat, cum altfel?!
Aha, dezvoltare personală, mi-a spus ea senin.
You’ve got the point, mama!
Hmm…
Deci, da, mama știe!
Mama știe pentru că mereu îmi spunea: “Fii și tu mai calmă, lasă lucrurile în voie, nu te mai zbate atâta, că-ți strici sănătatea și nimeni nu ți-o mai dă înapoi“.
De fapt, toți știm, în teorie totul e perfect și ce fac eu acum este să susțin oamenii să pună și în practică.
Singuri nu putem?!
Ba putem, dar s-ar putea să ne ia o viață să reușim și mama știe…
Mama, tata, frații sau copilul, prietenii care ne dezamăgesc sunt tot atâtea motive pentru care noi nu suntem bine, piedici în calea fericirii.
Adunăm, punem la păstrat sau ne războim neîncetat cu nedreptățile care ni se fac, cu răutatea care nu mai are leac.
De câte ori nu (ne) auzim “m-am săturat!”…
Credem sau nu în minuni, așteptăm dintotdeauna una. Una care să schimbe lumea.
Good news!
Minunea suntem noi!
Aproape mi-e rușine să spun câte am încercat, cât m-am rugat numai să se întâmple o minune.
A fost și n-a fost, s-a întâmplat și nu s-a întâmplat. E ciudat pentru cine nu e antrenat, pentru că totul depinde de perspectivă.
Minunea nu s-a întâmplat pentru că oamenii pe care mi-i doream mai buni nu s-au schimbat.
Minunile se întâmplă atunci când credem și ne pregătim pentru ele.
Minunea este în mintea noastră, stă acolo cuminte, pitită ca-ntr-un joc de-a v-ați ascunselea. De fapt, minunea minunilor este mintea însăși. Ea e minunea, la ea e puterea, în ea ne trăim toată viața, deși noi credem altceva.
Mintea este puterea noastră, de noi depinde cărui scop servește.
Celui de a ne adânci în suferință, de a găsi motive de nemulțumire, de insatisfacție, insuficiență ori de a recunoaște binele, bucuria, iubirea?!
Servește ea convingerilor de-o viață, care poate nici nu-s ale noastre, sau e gata să facă și câteva exerciții de stretching? Cum adică stretching?! Adică, e ca atunci când îți întinzi puțin gâtul să vezi mai mult, mai clar. Sau ca atunci când treci strada: te uiți în ambele sensuri, te asiguri.
Suntem tentați să facem economie, să rămânem cu jumătăți de experiențe. Atunci când experimentăm plăcerea am vrea să fentăm durerea, să nu mai știm de ea, iar atunci când suferim, ne adâncim atât de tare, că refuzăm să mai vedem și altceva. Pendulăm între o emoție și alta, ne frustrăm că nici bine nu te liniștești și apare o nouă provocare, că tot ce-i frumos se trece repede și că doar suferința e constantă. Ni-i greu să vedem echilibrul, să acceptăm ordinea divină din tot și toate. Încă ni-i greu să credem că se poate viață fără luptă, fără competiție, întreceri sau curse nebune în care ego-ul vrea mereu să câștige ceva. Nu e nimic de câștigat, nimic de pierdut.
Purtăm poveri ale trecutului și ne facem speranțe, avem așteptări de la viitor. Între cele două timpuri viața, noi suntem Acum, Aici.
Cel mai greu antrenament pentru mine a fost cel al lui a fi cu totul în moment. Fugeam în durere, îmi simțeam greu corpul. Am lucrat cu mintea mea, am exersat iar și iar până când am adus pace, calm, am reușit să echilibrez emoțiile și percepțiile.
Este uimitoare senzația de eliberare atunci când:
- parcă se risipește în aer senzația de povară, dispare greutatea pe care o purtai în suflet;
- vezi că omul care ți-a greșit, ți-a făcut rău, n-a fost drept cu tine te oglindește în toată splendoarea ta pentru că nu este trăsătură pe care să o recunoști în celălalt și să nu existe în tine;
- înțelegi cum ți-a servit experiența trăită;
- dai jos de pe piedestal persoanele pe care le ai în admirație, vezi că și tu ai ceea ce admirai la ele, nu îți mai creezi așteptări ;
- te îndrepți către cei care te apreciază, validează, către cei care te iubesc, în loc să mai aștepți de la cei care “ar trebui” sau te așteptai să o facă;
- tot ceea ce credeai că nu ești, ești și manifești în diferite forme;
- ce crezi că ai pierdut s-a transformat într-un câștig neașteptat.
„Inima nu se deschide decât atunci când mintea devine echilibrată în mod conștient (…)
În momentul în care devii conștient de acest echilibru și contempli natura perfect echilibrată a întregii creații devii o ființă liberă. Știi că lumea este perfect echilibrată, atât în interior cât și in exeterior. Abia atunci poți să-ți creezi singur viața și să nu te mai lași condus de laude și vinovăție. Începi să-ți clădești propriul destin și accepți să fii îndrumat de latura ta iluminată, în loc să te lași controlat de latura care speră și se teme.“ Dr. John F. Demartini
Este fabulous cum nimic nu se schimbă în jur și totuși lumea nu mai arată la fel, nici tu, nici viața ta. Este fabulous că până acum credeam că o minte genială înseamnă să construim nave spațiale ca să zburăm pe Lună, când mintea genială este cea care se întoarce către ea ca să servească binelui nostru cel mai înalt.
Este fabulous cum aseară, la 45 de ani și câte luni s-au mai scurs, am auzit-o pe mama spunându-mi din toată inima Te iubesc… Unii dintre voi cu siguranță știți ce inseamnă …
Iubesc viața și sunt recunoscătoare pentru toată călătoria mea.
Sunt recunoscătoare că acum pot servi în forma pe care o stăpânesc cel mai bine. Vorba unei doamne dragi cu care am lucrat:” Acum știu că dacă tu ai putut, cu siguranță pot și eu”.
Da, putem, și de ce să așteptăm ani să se întâmple o minune când minunea suntem noi?!