Cât aș mai vrea să putem vorbi și povesti toate câte le-am trăit împreună. Împreună și fiecare separat, unul amenințănd, altul tremurând.
Cât aș mai vrea să-mi poți povesti ce a fost în inima ta, dacă a fost ceva sau nu mai simțea nimic, draga de ea…
Poate oare o inimă să nu mai simtă?!! Poate ea oare să fie cu adevărat împietrită?!
Cât aș mai vrea să-mi spui dacă ura pe care o simțeai era toată a ta, dacă într-atât ai fost de rănit, sau vine de undeva de la moși-strămoși din depărtare, care nu au știut nici ei, dragii, să spună ce pe suflet le apasă.
Cât aș mai vrea să-ți spun cât m-a durut că n-am putut…
Că n-am putut să fac și să fiu mai mult.
Cât aș vrea să-mi spui ce aș mai fi putut face și fi…dacă mai era ceva de făcut…
Cât aș vrea să-ți fi spus că mi-a fost tare, tare greu, dar greul meu tu nu mai aveai unde să-l pui. Pentru că nu ți-ai mai dat nici o șansă. Oare nu ai mai putut sau, pur și simplu, nu ai mai vrut?! Pentru că nimic nu a părut să te convingă să te oprești, să te bucuri de viață.
Cât aș fi vrut să-ți spun că nu de iertare mai era vorba între noi, tată!
Că am înțeles că tot ce am trăit, oricât m-a rănit, prin rănile alea am dat voie să iasă, să curgă tot ce ai purtat tu povară…nu știu ce a fost, dar știu că a fost multă și grea. Și mai știu că noi doi, în felul nostru tăios, bătăios, am făcut o lucrare, tată. Nu știu cât poate înțelege cineva.. abia încep să înțeleg eu. Poate fetele mele, nepoatele tale, vor ajunge să vadă că noi am fost bucăți de iubire întoarsă pe dos, bucăți care scoteau scântei când se ciocneau și că de acolo, din întunericul nostru, de acum încolo începe să iasă lumina.
Cât aș vrea să-ți spun că nu mai e nimic de reparat, tată! Oricât aș mai fi încercat, tot într-acolo s-ar fi îndreptat. Tot ce se naște moare și oricât aș fi vrut să dureze la nesfârșit sau să se repete momentele noastre frumoase, de ele odată ș-odată tot nu aș mai fi avut parte. Poate că asta nu am înțeles eu, poate că de asta este atâta suferință, pentru că, fără să știm, ne opunem curgerii, vieții. Odată ce ai ales, cum, numai tu știi, că nu mai e chip să-ți vezi fata, tot ce am mai putut face a fost să-ți respect alegerea. Asta nu înțelegem: să acceptăm că oamenii pot fi și alfel decât am vrea noi sau “ar trebui”.
Atât aș vrea să-ți spun, tată, dar se prea poate ca tu să fi aflat deja: nu e nimic de iertat, de reparat, nu e nimic stricat, sunt doar multe bucăți de viață, de suflet care nu au nevoie decât să fie puse la loc, integrate, să fie iubite.
Îți scriam pe coroană acum un an: dar unde dragoste nu e, nimic nu e…
Acum, tată, cred că suntem tot ce am fi putut să ne fim vreodată. Tu acolo, eu aici, ca într-un joc de-a v-ați ascuns, nu te văd, dar știu că ești pe undeva. Pentru că acum știu că am întors viața pe toate părțile, până nu a rămas decât un singur cuvânt din ea: IUBIREA.
Mulțumesc, tată, pentru cea mai importantă lecție predată: nimeni și nimic în afara mea nu-mi va aduce bucuria, mulțumirea, împlinirea! Singură eu sunt responsabilă. Am fost educați să luptăm, că învățând, muncind, făcând lucruri mărețe în viață va veni într-un final și fericirea, ori secretul e că lucrurile stau fix invers.
A fi înainte de a face.
A fi înainte de a cere.
Cu cât ne arătăm mai nemulțumiți, cu cât mai mult vom judeca, cu atât mai mult ne vom înstrăina de noi, de ceilalți, de ordinea divină, vom repeta scenarii și povești de viață, vom duce lupta mai departe.
Când ne vom opri și ne vom privi, regăsindu-ne în părinții și în copiii noștri, în cei cu care împărțim bucăți de viață și vom accepta că ceea ce nu ne place, urâm, criticăm, disprețuim la ei sunt părți înstrăinate din noi, vom începe să înțelegem cu adevărat ce e iubirea. Până atunci, vom face muncă de Sisif, poate poate se lipește și de noi fericirea.
Iată de ce îți mulțumesc, Tată!
