Într-o lume care a adus la excelență arta de a critica, judeca, a condamna, a te plânge, cel mai greu acum e să găsim frumosul în jurul nostru, bucuria simplă.
Obișnuiam să ne întâlnim și să ne plângem care mai de care într-o intrecere în care câștiga ăl de era cel mai de compătimit.
Ajunsesem să ne uitam chiorâș cănd cineva spunea că e bine. Am experimentat de câteva ori și am ajuns să mă întreb dacă e ok să spun că sunt bine.
Cum să-ți fie, băi, în țara asta de … jeleu?! Tu nu vezi, numa’ hoți, numa’ să te jecmanească, muncești să dai Statului și tu nu rămâi cu nimic… Toată lumea umblă numai să te păcălească, îi ajuți și după aia nici nu te mai cunosc, îi faci bine și el îți intoarce spatele… Cum să spui că ești bine?!
Perfect adevărat!
Ce rost ar avea să ne mințim?!
Cum să spui că oamenii sunt buni, când vezi câte se întâmplă la televizor?!
Cum să fii bine când vezi atâta nedreptate, șpăgi peste tot, pilele au întâietate la spital, la angajări, în școli?!
Cum să fii bine când un cutremur colo, un atac terorist dincolo?!
Cum să fii bine când vecinii generoși de deasupra îți aruncă și ție ba o coajă de parizer, ba ambalajul de la un croissant?! Ba li se mai rupe sufletul și de plăntuțele tale de la geam, că altfel nu-ți explici de ce găsești scrum peste ele…face bine la paraziți!
Trebuie sa fii nesimțit să nu vezi toate astea. Sau trăiesti în negare… Refuzi sa vezi, sa dai piept cu realitatea!
Cum să fii bine când vezi cum ne fură hoții de la guvernare?! Nu vezi că nu mai termină ăștia cu emisiunile lor?! Și câte mai descoperă, frate!
La muncă parcă a înnebunit toată lumea și acum mai e și cu covidu’ ăsta!
Ești cu capul! Serios, acuma!
Dap! N-ai cum să fii bine! Numa’ la câte farmacii au apărut și tu să spui că ești bine…
Deci: am sau n-am cum sa fiu bine?
Am!
Am cum sa fiu bine pentru că mă trezesc în fiecare dimineață cu ochii pe culorile răsăritului, multumindu-mi că nu mai sunt persoana care se trezește greu dimineața.
Am pentru ca numai ce am vorbit cu acea prietenă ca și când ne-am auzit ieri ultima oară, deși-i mai bine de juma de an de atunci.
Am pentru că pot transforma o ieșire banală în oraș într-un frumos city-break, pentru că, nu-i așa, de câte ori am trecut fără să văd străduța cu clădiri ce își arată încă mândrețe de arhitectură.
Am cum sa fiu bine la o partida de rummy promisă din vară serii în familie, cu ochii după cele două mâțe care n-au stabilit cine-i șeful.
Am cum să fiu bine pentru că m-am convins că nimic nu e veșnic, dar totul cu rost.
Am cum să fiu bine pentru că deși departe, ii pot măcar vedea și auzi pe cei dragi.
Am cum să fiu bine pentru că încep ziua daruindu-mi mie, în primul rând, un gând, o vorbă bună.
Am cum să fiu bine pentru că pot învăța, citi cu prețul unui clic orice îmi doresc, numai să-mi doresc.
Am pentru că, deși am tânjit după o soră sau un frate, niciodată nu am fost singură, sunt înconjurată de oameni minunați.
Am cum să fiu bine pentru că sunt energia pe care vreau să o atrag și dacă vad un chip caruia îi lipsește zâmbetul, îi pot dărui unul.
Am cum să fiu bine pentru că am priceput că orice rău ar face un om, nu ii răspund cu aceeași monedă pentru că aș fi ca el și puterea mea stă tocmai în alegerea pe care o fac.
Am cum să fiu bine pentru că felul în care îi vorbesc pe alții vorbește despre mine, pentru că atunci când mă plâng de alții îmi plâng, de fapt, propria neputința.
Acum, mai mult ca niciodată, am grijă să fiu bine. Pentru că suntem pe cont propriu. Pentru că fix asta e marea provocare a vremurilor pe care le trăim.
