Citeam zilele trecute în “Curajul de a fi tu însuți”, carte scrisă de Jacques Salome, cum a definit etapele vieții sale ca nașteri. Pentru că, practic, odată ce devenim conștienți de propria ființă, de propriul sine dăm naștere unui nou Eu, celui autentic, celui ce s-a vrut să fie înainte de începutul noii călătorii. Și m-am regăsit în Nașterea întru luciditate: “sunt responsabil de propria mea viață, în sensul că sunt parte integrantă din tot ceea ce mi se întâmplă”.
Gândirea aceasta m-a făcut să economisesc multă energie, să scap de frustrări și a salvat iubirea față de Marele Creator: nu am cum să mă mai supăr pe El odată ce nu mai aștept să-mi bage în traistă, odată ce nu mai stau cu mâna întinsă așteptând să-mi dea ceea ce am deja.
Totodată pot să iubesc oamenii din jurul meu, mai ales pe aceia care sunt problema mea. Încep să îi iubesc, nu sunt chiar leșinată de iubire, pentru că în ei mă oglindesc și dacă nu-mi place ceea ce văd știu ce parte din mine are mai multă nevoie de acceptare, de îngăduință, de lumină. Mi-a venit sub ochi o rugăciune care spune cam așa: “Ajută-mă să nu le fac rău altora cu întunericul din mine, atunci când mă confrunt cu acesta.”
Nu sunt nici mai bună, nici mai rea decât ceilalți, sunt conștientă de tot ceea ce sunt și manifest.
Nu merit nici mai mult, nici mai puțin decât ceilalți, dar sunt conștientă că primesc din ceea ce dăruiesc. Înțelepciunea populară e cel mai bun coach ever: culegi ceea ce semeni, semeni vânt culegi furtună. Prin alte părți i se spune karma, noi am asociat-o mai mult cu blestemul, vorbim de karmă doar când e vorba să plătim pentru suferință, dar nu primim doar suferința înapoi, primi tot ceea ce trimitem în Univers. Da, bine, mai degrabă tot ceea ce trimitem cu gândul sau fapta vecinului, de bloc, de birou, de masă.
Ne ofticăm de multe ori, de prea multe ori, că nu primim ceea ce vrem, ceea ce cerem, ceea ce merităm.
Am trăit ani mulți cu sentimentul de nedreptate. Îmi aduc aminte cum m-am ofuscat când un călugăr mi-a spus, cu vorbele lui, că mă cam înfoi în pene, că Dumnezeu are socotelile Lui. Îi povesteam eu cu atâta obidă că am fost un copil cuminte, premiant, ascultător, nu am greșit cu nimic și tata m-a abandonat, nu mă ajută, mă dă afară din casă. Eu eram disperată și el aproape a râs de mine. Dumnezeu are planurile Lui cu noi și nu e vina Lui că noi nu înțelegem, că nu credem. Așa am înțeles eu care-i treaba cu credința.
Așa cum spune și Jacques Salome:
“Am devenit conştient de impactul culturii mesianice în care am fost crescut; mi-am dat seama de forţa şi de puterea condiţionărilor izvorîte din această cultură care ne împinge încă de foarte devreme să aşteptăm ca cerul, un salvator, un eveniment sau un seamăn de-al nostru să acţioneze în locul nostru, să ne calmeze suferinţa, să răspundă aşteptărilor noastre.”
Le-am retras pe Maria și Eleni de la orele de religie, din alte considerente inițial, dar le arăt mereu ce înseamnă să crezi. Uneori, cu legea în mână, cu argumente: în fiecare situație există tot atâtea plusuri cât și minusuri. Suntem învățați de mici să cadrăm după anumite tipare experiențele trăite, să judecăm un om, o situație, dar mereu le spun că nimic din ceea ce vezi nu e ceea ce crezi.
A fost cu zbucium, dar fiecare aventură ne pregătește pentru următoarea, așa că, acum, la momentul celui de-al doilea examen de capacitate din familie am trăit cu emoții, dar cu acceptare, cu încredere că orice va fi se va întâmpla spre binele nostru, al Mariei în fapt. Ne-a fost ușor, nouă, dar mai ales Mariei să depună contestație. Nu ieșeau socotelile la punctaj. Acceptare nu înseamnă resemnare, așa că Actiune, fără a căuta vinovați, fără resentimente. Am cerut sfatul în jur, dar i-am spus Mariei să-și asculte inima, oricum va fi, va fi așa cum trebuie pentru ea. Dacă a meritat?! A meritat! Fiecare risc merită, pentru că nu trăiești cu regretul că nu ai încercat și nici nu e atât de greu să-ți asumi: pui pe hârtie și vezi dacă ai putea face față răului cel mai rău și binelui cel mai bine. A meritat pentru că viața nu se petrece undeva pe lângă noi, în afara noastră și din când în când mai suntem afectați de ea. A meritat, pentru că riscul nu înseamnă musai pierdere, mai degrabă transfomrmare a unei realități în alta și doar obișnuința, rezistența la schimbare produce ceea ce noi numim durere.
Odată ce ne eliberăm de frici (nu mai trăim chiar la limita suraviețuirii, amenințați și vânați de animalele sălbatice) putem trăi în bucurie, cu bucurie, conștienți de forța creatoare cu care am fost înzestrați.
