Nu de moarte-mi este frică, ci de viață netrăită
Un simplu control la cardiologie și aveam să trăiesc cea mai vie întâlnire cu moartea.
Vorbim, o pomenim, ne batem peste gură, Doamne feri, ne trece un fior și ne vedem de treabă mai departe. De viață, zicem noi. De „cu cănița”, cum spunea Maria la tocăniță, noastră cu de toate, mai puțin cu esența esenței: noi în viața noastră.
Era Săptămana Mare și se împlineau 6 luni de când socrului meu îi fuseseră puse 2 stenturi, la o clinicã, în Brașov. Era, deci, momentul primului control și, dacă tot mergea el, de ce să nu-și facă o programare și Doru. Așa, că tot trebuia să-l însoțească pe tatăl lui. Și, da, pentru că îmi pusesem în gând că ar trebui să vadă de sănătate, după ce un cunoscut de-al nostru nu a mai putut fi salvat în urma unui infarct. Gândirea pozitivă e tare păcălicioasă și cădem ușor în plasă ignorând ceea ce-i evident, spunând că e de ajuns să zici că nu ți poate întâmpla nimic rău doar pentru că nu concepi asta.
Programarea nu a ieșit din prima: să plecăm de joi, Joia Mare, în minivacanța de Paște era prea mult pentru noi. Dar, cerberul, adică subsemnata, așa am auzit că mi se spune, că iau lumea la întrebări după ce intră pe ușă și confundă birourile cu gara, nu s-a lăsat și la al 2 lea telefon tată și fiu erau programați să meargă cu inima la control.
Toate bune și frumoase, vine și ziua cu pricina, pacienții la clinică, eu la Doamna, omul nostru de suflet, într-o companie mai mult decât plăcută, la o partidă de rummy, când mă sună soțul meu, vesel, mă rog, mai mult inconștient, aveam să realizez mai târziu, să-mi spună că e bine, inima e bine, peretele ușor îngroșat, doar tensiunea e 240…Liniște…eu, mai inconștientă sau, mai bine zis, ignorantă în toată regula, întreb: cum adică 240?! Liniște și printre Doamnele din jurul meu…de lângă mine aud : eu la tensiunea 21 am făcut preinfarct …
Ne-am petrecut Paștele la munte, în Vrancea, cu fetele și socrii mei. Nu îmi aduc aminte de acele zile ca fiind de Paște, ci zilele în care am simțit că moartea s-ar putea așeza între noi. Cu tratament început, la un efort minim, tensiunea sărea de la 15 la 17, 18, o măsuram acum cu tensiometrul lui tataia. Doru, un optimist incurabil își păstra zâmbetul pe față, eu cred că mai mult mă schimonoseam.
Avea recomandare clară pentru coronarografie, dar bătusem palma și cu o echipă de meseriași să înceapă, la noi acasă, renovarea băii și a bucătăriei. Din nou, nu ne puneam de acord: el voia să așteptăm să începem renovarea și apoi să vină la Brașov pentru coronarografie, eu spuneam că nu mai așteptãm nici o zi, imediat după Paște suntem la Brașov. Și am fost…
Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă! Ne-a dat gândul bun, ne-a dat clinica bună, ne-a dat prieteni care ne-au fost aproape, cu un sfat, cu o vorbă bună, cu masă și casă în care ne-au primit, mai departe de noi ținea.
Miercuri dimineață, pe o vreme rece și ploioasă, eu eram în fata spitalului, lui deja i se efectua investigația. Era o procedură aparent simplă, cu ceva riscuri, dar de emoții nu puteam scăpa nicicum. Pe la 11 și 20 mã sună, ii aud vocea, Thanks God! Totul e bine, artera în inimă fusese înfundată în proporție de mai bine de 90%… S-a rezolvat cu un stent pus pe loc, nu unul chiar mic, a fost nevoie de unul mai mărișor… nu mai puteam urmări detaliile…
Povestea asta am spus-o ori de câte ori am avut ocazia și am să continui să o spun pentru că avem nevoie sã credem, să începem sau să continuăm să credem, că miracolele există, că Universul lucrează, daaaar că, în ciuda neînsemnătății pe care ne-o acordăm, totul depinde de noi.
Sunt oameni care au avut experiente mai profunde, pe mine doar gândul că ne-am putea despărți, că până acolo ar fi putut fi călătoria noastră împreună, m-a făcut să-mi ies din minți, să simt cum îngheață sângele în vene. Eram, la vremea aceea, de 22 de ani împreună, trăisem frumos, aveam doi copii, ne bucurasem de noi și de viață și, totuși, întrebarea care urla în mine era Atât de puuuțiiin????!!!! Dar nici nu am apucat să dăm de gustul vieții…Tot ceea ce părea ceva era infim.
Nu trăisem de ajuns, nu ne bucurasem îndeajuns, eram abia la început, abia ni s-a dat că ni se și lua??!! Mai era loc de multă viață în toți anii trăiți. Nimic din ceea ce făcusem nu regretam, tot ceea ce nu apucasem să facem se agăța de mintea mea, năvălea parcă sufocându-mă.
Aceasta mi-a fost trezirea 😊 Începutul… Momentul promisiunii că o să mă înfrupt din viață, o să mă bucur si o să savurez fiecare îmbucătură, fiecare fărâmă. Frumoasă promisiune, frumos spus!
Oare așa aveam să fac?! Oare mă țin de ea?!
Au trecut 4 ani de atunci și, da, îmi țin promisiunea! Doar că între timp, s-a transformat în mai mult de atât și despre asta o să scriu aici, pe blog-ul meu, ori de câte ori îmi spune inima. Pentru că așa simt eu că trăiesc, că iubesc și că sunt. Pentru că nu de moarte-mi este frică, ci de viață netrăită…
