Ce bine că pot!
Ce bine că pot să-mi dau timp să ascult, să văd, să înțeleg!
Ce bine că pot să fac un pas în lături să las să iasă furia, neputința, frustrarea, chinul și durerea celui care vede în mine tot ceea ce nu vede în el!
Mi-au rămas adânc întipărite în minte vorbele Suadei Agachi strecurate în informația pe care ne-o preda la cursul ei “Tehnici de citire a chipului”: “ văd cupluri care nu se potrivesc, dar care au nevoie să-și trăiască povestea tocmai pentru acea experiență menită să-i șlefuiască.” Am dat citat, poate nu am reprodus cuvânt cu cuvânt, în schimb esența e întocmai.
În copilărie am fost fascinată de inelul Arabelei, cel care avea puterea să transforme realitatea. Îmi doream din tot sufletul unul! Apoi mi-am format convingerea că există mari inițiați ai lumii care au aflat secretul fericirii și o duc tot numai într-o veselie. Nu râdeți! Așa credeam eu, așa am auzit eu la bunici, la țară, la mama și la tata la oraș, că unii prea-s necăjiți și alții prea huzuresc, nu le lipsește nimic, că de unii prea se țin belele scai și alții au noroc cu carul, iar eu inimoasă, cum îmi spunea toată lumea că sunt, mă gândeam că aș putea să-i salvez pe toți, să nu mai văd lacrimi, să nu-și mai blesteme nimeni zilele.
Dar iată că am mai crescut între timp și lucrurile au început să facă sens în căpușorul meu. Mi-a luat ceva, nu-i vorbă, dar ce înseamnă 40 de ani în infinitul eternității din care venim și înspre care ne îndreptăm?! Măcar o să plec de aici cu ceva în cap…😊
Însă, până o să plec, am o viață de trăit și mi-am propus și promis să o împlinesc.
Primesc toate ce vin pentru că suferința din neacceptare vine. Ne facem noi o idee sau mai multe despre cum ar trebui să fie, mai tragem cu ochiul și pe la vecini, apoi belea pe capul nostru când viața ni se întâmplă altfel. Și ca să fie treaba treabă, drama dramă, găsim vinovați, ne punem mâna streașină la ochi să găsim cauza belelelor noastre! Ăsta e momentul în care luăm taurul de coarne, nu mai stăm cu mâinile în săn: aruncăm cu venin, împroșcăm cu reproșuri, ștergem pe jos cu toată “mila și smerenia” cu cine?! Cu cine ne-a răspuns la telefon când ne-a fost greu, cu cine a avut răbdarea să ne întindă o mână ca să ne scoată din…lac, cu cine ne-a demonstrat că se poate, că nimic nu e imposibil. Știți, fix oamenii aceștia care au tupeul să fie puternici, să creadă într-un Dumnezeu al Iubirii sunt niște profitori. Fix oamenii care știu că Dumnezeu nu-i părăsește niciodată, că El nu ar face niciodată lucrurile anapoda, care nu pun la îndoială planul Lui și-și poartă crucea cu fruntea sus și sufletul împăcat sunt trimiși mai des la biserică.
Ei bine, acum înțeleg și pot să nu primesc ocara, vorbele grele și nici nota de plată pentru blidul cu mâncare, știu că nu e despre mine, sunt convinsă că sufletul ni se oglindește în fiecare gând, vorbă și faptă, nu doar în nunțile și pomenile bogate.
Când dăruiesc, dăruiesc din toată inima. Mai mult de atât, uit.
Fix în ziua în care am împlinit 35 de ani m-a mâncat conștiința să sun o rudă, mai în vârstă decât mine, cu care aveam o relație apropiată și care părea supărată. Și eu m-aș fi supărat pe oricine în situația creată, ceva nu se lega acolo, însă altceva vreau să spun: am primit de ziua mea un cadou ambalat în multă amărăciune. Mi-a reproșat la telefon că m-a ajutat mult, ceea ce e foarte adevărat, că m-a dus la biserică… Șah-mat… Unul dintre momentele de suflet, îmi amintesc dimineața în care am mers la slujba despre care îmi spusese, eram cu burtică, o purtam pe Maria, am plecat pe la 6-7, era rece afară și eu eram tare fericită că reușesc sa ajung la acel Maslu, ba chiar eram în culmea fericirii pentru că puteam conduce după niște săptămâni de stat la pat, știți voi, iminență de avort, era acum întinat. Era și nu era pentru că orice poveste are cel puțin două variante. Aveam nevoie la 35 de ani să învăț lecția iertării și a maturizării. Mi-a fost greu sufletul, era ziua mea și ce-mi făcuse omul acesta? Îmi stricase ziua!
Dar, draga de ea nu-mi făcuse nimic, eu nu am știut să răspund altfel decât prin suferință, ba chiar devenisem importantă pentru că, nu-i așa, “uitați-vă, fraților, ce mi-a făcut!”. Inversam rolurile, deveneam eu cea oprimată și demnă de atenția și compătimirea cui avea chef să mă bage în seamă.
Da, deci despre asta e vorba! Despre acceptarea că ceea ce se întâmplă e real, nu pot fugi, nu mă poate salva nimeni pentru că nu fac jocul nimănui, ca să devin victimă înseamnă să nu fac nici o diferență. Când dau vina pe oricine, orice, înseamnă că sunt “de mămăligă”, cum spunea mamaia mea, că nu îmi onorez viața și pe mine așa cum m-a făcut Dumnezeu.
M-au dădăcit și pe mine ba un coach, ba un psiholog, să rup cordonul ombilical, să-mi las fetele să experimenteze viața.
Ce să fac, mama?!
Ce simți tu că e de făcut, eu îți voi fi alături oricum.
Și dacă greșesc?!
Nu greșești, înveți!
Sunt alegeri cu care nu mă simt bine, aș vrea să le feresc, dar sunt experiențele lor. Vorbim mult, povestim ,împărtășim, ne cerem și ne dăm păreri, dar le lăsăm, eu și Doru, să tragă propriile concluzii, totul respectând niște limite, principii, o disciplină, o conduită asupra căreia am căzut cu toții de acord. Cordonul ombilical nu se rupe peste noapte, gata, ai 14 ani, 18 ani, de acum pretind de la tine să fii și să faci conform vârstei.
Le văd, le simt, le place să fie puternice, independente, au parte de provocări deja, cad, se ridică, securea caută bradul cel mai frumos din pădure, le aduc întotdeauna aminte că ele aleg: primești ura și răspunzi cu ură sau trimiți coletul înapoi destinatarului însoțit de gândul tău bun, de îmbrățișarea ta, fie ea imaginară, pentru că nimeni nu are mai mult nevoie decât un om care încă îl mai caută pe Dumnezeu…
Și mai frumos e că și ele mă văd și mă simt, au grijă să nu mă întorc la cea care am fost în altă viață… Și mai frumos e că împreună am ajuns la concluzia că oamenii au nevoie de oameni, că nu am fi nimic unii fără alții, că atunci când faci un bine cuiva mulțumește-i tu lui că ți-a dat prilejul să-ți arăți bunătatea…
Ce bine că pot!
Ce bine că pot să privesc în urmă cu inima ușoară!
Ce bine că mă pot bucura de oameni, de mine în primul rând!
Ce bine că zilele mele nu sunt o linie dreaptă și am ce povesti!
Altfel spus, sunt recunoscătoare pentru tot!
Și pentru vorbele astea:
“No one is you and that is your power.”
