Povestea poveștii

Vineri am încheiat unul dintre cele mai frumoase cursuri din viața mea.

De vineri sunt Psychological Profiler…

Ce înseamnă ?! Că știu să fac o analiză și o predicție comportamentală.

Pentru ce?

Pentru a-mi răspunde, s-a dovedit, mie, în primul rând, unor întrebări care nu mi-au dat pace toată copilăria.

Pentru ca să-mi știu și să-mi accept plămada . Pentru ca să știu că nu sunt ca ceilalți si nici ceilalți ca mine.

Pentru ca să înțeleg în ce fel și-a pus trecutul amprenta asupra mea și că povestea pe care mi-o spun de acum inainte face diferența între cea care pot fi și cea care sunt în toată manifestarea mea.

Bineînteles că nu aș fi ajuns la acest curs dacă nu aș fi avut susținerea fetelor și a lui Doru, cred că am mai spus asta. Nu, nu m-au impins de la spate, doar că mereu am renunțat la mine ca să le fie lor bine.

Ei bine, cei 2 ani de curs au făcut diferența intre 30 si 40 de ani. Au făcut diferența între „ce-mi mai trebuie mie acum” și „ fiecare zi  e șansa unui nou început”

Experiența, materie primă la greu, secretul e cum s-o folosești.

La început am crezut că o să fie cam ca la școală. O gașcă de oameni care „nu aveau ce face pe acasă” strânsă în zilele  week-end-ului să ia notițe și la urmă să dea un examen pentru o patalama la mână, fără prea multă implicare, doar citit, tocit, recitat clasificări papagalicește.

In mare, așa arătau lucrurile.

Însă la fiecare bancă, vorbele lui Ion iscau roiuri roiuri de întrebări.

Unii dintre noi aveau experienta cabinetului propriu de psihologie, alții, printre care și eu, deschideau larg ochii și încercau să se asigure că nu le scapă nimic: teorie sau exemplificări.

Dintotdeauna am avut lejeritate in a povesti despre mine, doar că acum am realizat că lejeritatea ținea cât se întindea zona de comfort, până acolo unde subconștientul stabilise că mă simt în largul meu. Purtăm cu toții o armură, fie că recunoaștem sau  nu. Începem să ne-o construim din momentul în care ni se cere să nu dezamăgim, la început, părinții, apoi profesorii și, mai târziu, ca să fim pe plac celor pe care îi placem, să  facem față  criticilor și etichetelor care ne bombardează din toate direcțiile. Greu ne-o mai dăm jos, mai ales că același public din arena care scandează împotriva măștilor este cel care ia  piatra s-o arunce când ești fără.

Rareori mi s-a întâmplat să găsesc suport și acceptare, să nu mă simt judecată. Au fost momente când a trebuit sa mă opresc, să trag aer în piept si să-mi accept copilăria așa cum a fost ea, nu doar momentele când alergam de-mi scăpărau picioarele să deschid porțile și să-i sar în brațe să-l pup pe tăticuțul meu. Da, ca să ne fie mai ușor, ca să supraviețuim, păstrăm doar amintirile frumoase,  care ne fac bine, dar celelalte unde se duc, dacă se duc?!

Nu se duc nicăieri, le purtăm cu noi ca pe niste pietre  grele, tot mai grele, până când nu mai putem fără să pricepem de ce.

În momentul în care am început să înteleg că în spatele tuturor comportamentelor, reacțiilor, alegerilor noastre stă povestea din trecut, am simțit acea ușurare pe care ani de-a rândul am căutat-o.

De asta aveam nevoie nevoie: să înțeleg.

M-am înțeles pe mine, l-am înțeles pe tata, am înțeles-o pe mama.

Aproape că nu mai era nevoie de iertare.

 

Pentru tata sunt „fosta fiică”, pentru mama o altă variantă de copil i-ar fi fost mai pe plac.

 

Pentru liniștea mea m-am impăcat cu alegerile lor. Din iubire pentru tata, am înțeles să-i respect decizia.

A fost mai simplu decât aș fi crezut vreodată, dar câți ani mi-au trebuit să ajung aici?!

Din iubire pentru mama, am încetat să mai cred că o voi putea face vreodată fericită.

Cea mai simplă cale de a-ți prezice viitorul este să faci ceva pentru el. Zi de zi. Pentru că fiecare dimineață ne dă șansa să fim creatorii propriei vieți.

Un pas mic făcut în afara poveștii pe care ți-o spui, nici tu nu mai știi de când, poate fi un pas uriaș pentru restul zilelor tale. E atât de simplu…

 

Ce-ți lipsește să-l faci?