Prin octombrie am simțit cum haosul se instalează în viața mea. Într-o casă luminoasă, spațioasă, în care te simți ca-n vacanță, m-a lovit disperarea. Pentru prima dată de când lumea a fost dată peste cap de cel virus vedeam cum e să lucrezi de acasă.
Am mai avut o stare care aducea a depresie într-o vacanță de iarnă, erau destul de lungi pe vremea mea, să fi fost prin clasa a III-a sau a IV-a. Mă plictiseam tare în casă, zăpadă nu era, nu tu net, nu tu butonat, nici de televizoare cu telecomandă nu știam pe atunci și îmi venea să plâng din senin, mă lovea peste zi o stare de tristețe de ziceai că vine sfârșitul lumii. Dacă îmi aduc bine aminte, se și vorbea de sfârșitul lumii la noi în casă. După program seara, apărea sora lui taică-meu și îi zicea că urma să vină “fuga din februarie “să ne facem o barcă, dacă vine potopul, să ne salvăm.
Acum nu era vorba de acel fel de tristețe. Nu mai pridideam să mă bucur de fiecare colțișor din casă, de lumina răsăritului care mă răsfață în colțul meu de meditație și băut cafeaua , de mesele luate toți patru împreună, de cărțile încântate că nu le-am dat uitării și, cu toate astea, nu păream să fiu în apele mele. Vociferam că eu când mergeam zilnic la birou aveam un program, un ritm al meu, acum părea că nimic nu îmi iese.
Te trezești, te îmbraci frumos, ai un program stabilit, dar, pentru că tot stai acasă, te simți și ba gătești ceva să fie mâncare caldă la prânz, ba mai bagi o tură la spălat, ei, hai că ar trebui dat cu aspiratorul și azi, ooops, sună și telefonul, “bună, ce faci? “, “ uite, lucru…de acasă, că ne-am mutat și nu avem birou încă“, dar ți se arde carnea pe aragaz și nu știi ce să faci, e posibil să se audă cum zdrăngăni capacul dacă te duci să o întorci, păstrezi vocea și tonul pe business mood, între timp, nah că a apărut Maria de la liceu și ceri îndurare, o fi lihnită după atâtea ore, va trebui să mai aștepte …
Și, cum, nu-i mișto să muncești de acasă?!
…
-Mami, îmi pare rău că nu îți este bine, că a trebuit să vii să stai cu mine în București! Chiar îm pare rău că tu nu ești bine!…
Wtf?!
Nu am trăit niciodată în viața mea de până acum o perioadă mai frumoasă decât asta! Abia aștept să mă trezesc, să îmi fac meditația, să scriu două rânduri și să citesc cele câteva pagini, să văd cum se trezește casa noastră plină la viață, câte o fățucă somnoroasă ieșind din cameră și pisicile cum fac deja înviorarea pe traseul lor de la intrare, pe rafturi, uși, până în balcon și înapoi și ce vede Maria, ce arăt eu?!
De atâtea ori m-am supărat pe ele că nu se bucură îndeajuns când le împlinim vreo dorință și acum Maria crede că eu nu sunt bine…Nu e că asta crede, e că asta vede.
Nu știu eu oare să-mi arăt mulțumirea?!
În primul rând, mi-am promis să nu-mi fac fetele niciodată să se simtă îndatorate pentru ceva ce am făcut pentru ele. Departe de mine gândul de a împovăra pe cineva cu vreo datorie. Tot ceea ce fac, pentru oricine, fac pentru că așa am ales, pentru că pot și pentru sentimentul acela de satisfacție că ești util cuiva.
În al doilea rând, noi aveam în plan mutarea aceasta, de ce să creadă copilul că ne-a forțat mâna, să se simtă vinovat?! Am auzit prea multe reproșuri la viața mea, am văzut prea multă vină aruncată pe umerii altora ca să mai am toleranță la așa ceva. Mai ales când e vorba de copii!
În al treilea rând, abia învăț să trăiesc în prezent. Mă supăr pe mama când în loc să se bucure că azi e cald și bine, îmi spune “da, mamă, dar săptămâna viitoare se anunță frig și ploaie “, duc muncă de lămurire cu ea să nu-și mai facă atâtea griji pentru ce-o să fie și, când colo, fix asta fac și eu.
Nu știm să trăim în prezent, să ne încărcăm cu plinătatea clipei de acum. Câți dintre noi nu am păstrat farfuriile cele mai frumoase pentru musafiri, hainele cele mai scumpe pentru nuntă, lumânările parfumate până nu au mai avut parfum?! Credem că e mai bine să nu ne arătăm mulțumiți, să găsim mereu ceva care ne lipsește, de care să ne plângem, să fim serioși, gravi, dramatici, pentru că, nu-i așa, viața e grea, e o luptă, nu știi ce-ți aduce ziua de mâine și e mai bine să fii pregătit. Viața tatălui meu a fost o continuă alergătura, să facă, să aibă, niciodată nu era suficient. Al cui model îl urmez? De ce nu sunt în stare să arăt ce simt? Sunt eu o prefăcută? Toți oamenii sunt prefăcuți atunci când nu reușesc să se alinieze . Doamne, ce profesor dibaci ești, cum îmi pui tu oglinda în față și mă trimiți la munca cea mai grea: cu mine.
E timpul să trec de la recunoștințele scrise pe caiet la recunoștința trăită, manifestată prin zâmbet, calm, acceptare a ceea ce este.
Nu mi-a cerut nimeni nimic, totul este în capul meu, că trebuie, trebuie să fac aia, să fac ailaltă. Doar eu spun că totul se rezolvă, de ce continui să mă autosabotez?! Pentru că încă mai caut validare, încă aștept laude și dacă laudele nu vin, să beneficiez măcar de atenția și compătimirea, pe care cei necăjiți că nimic nu le merge bine le primesc.
Mai mult de atât, ironia sorții, ca să zic așa, se împlinea o dorință și puțin lipsea să ratez momentul, să treacă pe lângă mine și să nu mă prind, dacă Mariuța mea nu mă trăgea de mânecă.
Doream din tot sufletul să stăm și noi acasă, în casă, nu tot timpul pe drumuri, nici măcar în vacanță. Cât au făcut fetele dans sportiv, casa noastră a fost ca o gară: unii veneau, alții plecau și parcă nici după ce au încheiat cu antrenamentele nu s-a schimbat ritmul, pentru că au început drumurile la pregătiri și alte activități pe care și noi și ele le-am tot făcut.
Stăteam acum acasă! Toți. Cu toții. Universul și-a văzut de treabă, mi-a împlinit o dorință. Iar eu?!
Cum ar arăta viața noastră dacă am răspunde lui ce faci? cu bine,uite mă bucur că …, fără să ne fie frică de ce aduce ziua de mâine sau că ne ia lumea la ochi, iote-l, mă, pe ăsta, o duce bine..hmmm!
Am fost fericiți și nu știam…
Cum ar fi dacă am ști când suntem fericiți?!
Cum ar fi dacă ne-am trezi din somnul nostru, dacă am ieși de pe automat și am trăi conștienți, prezenți, senini?!
Cum ar fi dacă nu doar am scrie vise pe hârtie și am trage tare pentru ele, dar am și fi acolo când se împlinesc?!
Ar fi că este. Este că mintea poate și cum totul e acolo, te întorci înspre ea și o lucrezi, o antrenezi.
O antrenezi cu tot ceea ce vrei tu să facă, nu de alta, dar altfel te face ea pe tine.
