Încerc să-mi fac loc în avalanșa de amenințări, informații, materiale despre cum și cât se moare zilele astea, cu o poveste ca de Crăciun. Pentru că ador Crăciunul, ador magia care pare să-i cuprindă pe oameni în strădania lor de a fi mai buni, cred în minuni.
O dimineață de duminică la munte, scăldată în soarele domol de septembrie, cu o cafea aburind în mână, mângâind cu privirea iarba incărcată de rouă, îmbrățișând Creatorul și mulțumindu-i pentru cum ne iubește, s-a transformat dintr-o dată într-un episod, parcă, din Camera de gardă.
Tataia, care se aplecase să deschidă poarta, strigă deodată că nu-și mai poate mișca piciorul. Era sub ochii mei și văd un om cu mâna și piciorul drept inerte, cum se lasă să cadă pe iarbă. Strig la Doru:
Doru, tataia paralizează!!!
Gândul meu a fost să vină cu cheia de la mașină direct, să-l putem duce cât mai repede la un spital.
În câeva minute tataia și-a revenit și, bineînțeles, clasicul Lasă! Mi-a trecut, nu am nimic, nu vedeți?!
Da, era bine, se putea mișca, vorbea, dar ceea ce văzusem eu și cumnata mea nu era de bine.
Ei, și acum începea aventura. Stânga sau dreapta?! Eu m-am trezit vorbind că e de la inimă, să mergem la Brașov, la Clinicco. Cumnata mea avea și ea dreptate, putea fi de neurologie.
Doru a luat decizia: Spitalul Militar Galați.
OOO, daaa!!! Poate pentru că îmi este atât de familiar: a fost reperul adresei mele toată copilăria, la el m-am operat de apendicită, la el mama, de fiere, Doru, la genunchi.
Am plecat spre Galați cu sentimentul acela de încredere și pace. Doamne, facă-se voia Ta! Dacă ai avut un plan cu noi să fim acolo și să vedem, știi Tu ce faci și mai departe!
Am ajuns cu bine, tataia a fost internat la urgență, i s-au făcut investigații imediat, am putut ține legătura cu medicii, totul a fost perfect.
MULTUMIRI SI RECUNOȘTINȚĂ ÎNTREGII ECHIPE A SPITALULUI MILITAR GALAȚI!
Pentru că putem povesti de bine, într-o lume în care haosul pare să domnească, pentru că oamenii fac diferența.
Pentru că, deși tataia arăta bine, ați crezut tot ce v-am povestit și am putut fi liniștiți că cel mai bun tataie din lume e pe mâini bune.
Povestea a continuat la recomandarea medicilor de aici cu investigații la Clinicco Brașov, unde a fost confirmată cauza accidentului vascular: carotida înfundată. Intervenție chirurgicală cât mai repede.
Decizii din nou: Brașov sau București?
Familia vota. Doru căuta informații. Tataia nu știa cât e de grav, nu stătea locului, el e bine, nu are nimic, noi nu voiam să-l panicăm, pentru că în orice moment situația se putea schimba.
Într-un final, spre sfârșit de săptămână, aveam programare la un renumit profesor din București.
Ne liniștisem.
Daaar, surprise!!!
Luni seară, cu 2 zile înainte de a pleca spre București, primesc așa, seara pe la 5, un mesaj forwardat pe grupul de whatsapp de către un părinte de la doamna dirigintă, precum că în colegiul unde învață mezina noastră, un cadru didactic ce predă și la clasa ei, a fost confirmat de vineri (!) cu SARS Cov 19…
Panică! Doru stătuse toată săptămâna în contact, ca niciodată, cu Maria, pentru că eu fusesem în București. Și tot el trebuia sa meargă cu tataia în București, să stea în carantină 2 zile înainte de internare, pentru că, logic, nu putea fi lăsat singur…
De ce nu ni s-a comunicat, oficial sau neoficial, situația din colegiu imediat ce s-a aflat?!
De ce oamenii nu mai sunt oameni?!
De ce toată lumea tace?!
Cât a fost vorba de imaginea colegiului, folosită ca scuză, am înțeles, dar acum e vorba de oameni. În timpul cât mă agitam pe grupul de whatsapp să ne putem lămuri, pentru că, da, bre, zău că nici eu nu mai înțeleg care e destinația grupurilor de părinți! , toată lumea tăcea… Unii chiar nu știau, nimic de zis, dar ceilalți?! Mi se spunea să dau dovadă de omenie… 3 zile în care nimeni nu se gândește să comunice un fleac așa cum e virusul ăsta, iar eu nu dădeam dovadă de omenie…
Doru a dat comandă de costume de protecție, a făcut programări la testări și … Facă-se voi Domnului!
Privind în urmă acum, îmi pare rău că în acele momente mi-am pierdut credința. Am deznădăjduit… Am simțit cum efortul atâtor oameni se putea nărui.
Eram panicată și pentru că eu nu puteam spune Lasă, dacă e ceva,îl duc eu pe tataia, pentru că mă durea rău mijlocul și greu mai puteam sta la volan.
Sunt dezamăgită de oamenii care aleg tăcerea, dar îi înțeleg: asta face frica din om. Eu, leorbăită cum sunt… cred că aș fi spus…
Într-un final, tataia e bine acum, acasă, cu băbuța lui. Nu l-am vizitat încă, dar abia aștept să-l văd, să mai facem puțină caterincă. Să ne bucurăm unii de alții așa cum știm noi, ursuleții, să o facem.
De mai bine de 20 de ani, la mine în telefon, el e TATA…
