A venit în sesiunea de coaching convinsă fiind că nimic pe lumea asta nu o mai poate face să aibă încredere în oameni.
A fost trădată. Mințită. Lăsată baltă.
De ce a zis tot timpul ăsta DA, dacă știa că nu va fi lângă ea?! De ce atâtea vorbe mieroase, când urma o trădare?! De ce nu a spus NU de la bun început?! Sau mai târziu? Nici măcar în ultimul minut nu a sunat-o să îi spună că ne se mai poate baza pe ea.
De ce tac oamenii??!
De ce înjunghie cu zâmbetul pe buze?!
De ce lingușesc, când ei altceva gândesc?!
Cunoaștem cu toții povestea. Nu știu om să nu o fi trăit. Nu știu suflet să nu fi fost rănit.
O să treacă. O să uiți. Așa e lumea. Nu pune la suflet. Nu are rost să suferi.
Nu trece, nu uităm, lumea e așa cum o vedem noi, pentru că punem la suflet și suferim.
Nu putem schimba lumea, nu putem schimba pe nimeni, nu putem fugi din fața vieții.
Ce ne mai rămâne atunci?!
Să învățăm să (ne) iubim și să ne luăm puterea înapoi.
Observ că trăim un paradox: pe cât vrem să deținem controlul asupra vieții, realității pe care o trăim, pe atât “externalizăm”, cedăm puterea de a o influența: doctorul e responsabil pentru corpul, sănătatea noastră, școala pentru ce știm sau nu știm, preotul pentru sufletul nostru, ș.a.m.d. . Iar când ceva nu merge bine, căutăm vinovați. Generalizez, evident. Dar, dacă ne uităm mai cu atenție, cam așa este. Iubitul, iubita trebuie să ne aducă în dar fericirea, copiii împlinirea. Mai mult de atât, a început o adevărată cruciadă pentru obținerea stării de bine.
Să revenim la povestea noastră.
În teorie suferința este o alegere, în practică, este un pic de muncă pentru a crea noi căi neuronale, pentru a lărgi aria percepțiilor, pentru a vedea echilibrul acolo unde urlă disperarea în noi, pentru a ieși din povestea pe care ne-o spunem ca să vedem cum totul se întâmplă cu un scop.
Într-un sistem, acolo unde se manifestă o trăsătură, în egală măsură și fix în celași timp, există și opusul ei.
Atunci când ai de-a face cu o persoană care este măgulitoare, te ridică în slăvi cu aprecierile, laudele, nu te înflăcăra. Știu, pentru asta plăngem în pumni cei mai mulți dintre noi: să fim văzuți, apreciați, lăudați, iar atunci când dăm peste o astfel de persoană, suntem convinși că e șansa noastră la fericire. În disperarea noastră ținem cu orice preț să evităm durerea, să experimentăm numai emoții bune, frumoase, să fie cât mai multă plăcere. O iluzie. Plăcere fără durere nu există, minusul și plusul se nasc în același timp. Simțurile noastre sunt pre-programate să perceapă o lume asimetrică, lipsită de echilibru. Nu e o spun eu, ci cercetătorii, oamenii de știință.
Așa că, fii înțelept, ia-ți timp și observă cu cine dă de pământ persoana pe care tu o vezi așa într-o lumină bună. Echilibrează percepțiile pe care le ai față de ea, evită să cazi în capcană. Un om nu e nici bun, nici rău, este așa cum este. Sau, am mai spus, așa cum îl vedem noi.
Vezi cine, atunci când ești lăudat, te critică, te vorbește de rău. Suferința se naște din neacceptare, iadul e starea de nerecunoștință.
Clienta mea a ales, conform programului pre-instalat de generații, poate, suferința. Pentru că a căutat mereu validarea în exterior, pentru că nimic din ceea ce făcea nu părea ok în ochii ei, se agăța de fiecare încurajare, cuvințel care îi aduce apreciere. Când a cunoscut-o pe C., a fost raiul pe pământ pentru ea. A considerat-o din prima prietena ei cea mai bună și a proiectat tot felul de fantezii. Asta face de obicei din om îndrăgostirea, dar aici nu era vorba de o relație amoroasă, ci de un om care a fost crescut să facă celor din jur pe plac, cu sentimentul că nu e niciodată suficient (de …). Așa că, trăia un vis. Un vis din care oricât ar fi încercat cineva, nu a reușit să o trezească. Practic, nici prietenei sale nu i-a dat nicio șansă să o lase să îi prezinte și altceva decât ceea ce vedea doar ea.
Durerea a simțit-o o singură dată, atunci, în acel moment în care a înțeles că C., cea în care își pusese toate speranțele, nu este lângă ea, nu îi oferă sprijinul sub forma la care se aștepta. Mai departe, tot ceea ce a trăit a fost rodul propriilor gânduri, percepții. Fix în acel moment, în care s-a simțit abanadonată, deznădăjduită, a avut parte de toată susținerea de care avea nevoie. Atunci nu a putut vedea. Acum, lucrând în sesiunile de coaching a reușit să simtă ușurare în corp, să vadă cum totul a fost pentru ea, cum i-a servit prietena ei, cum totul în Univers este perfect orchestrat.
De pe margine totul se vede altfel și avem tendința să judecăm, să diminuăm gravitatea faptelor sau, dimpotrivă, să exagerăm, fără să ajutăm.
“Hai, frate, că te-ai descurcat și singură!“
Sau
“Cum a putut să-ți facă așa ceva?!!“
Să ne închidem și mai mult în noi, întărindu-ne convingerea că nimeni nu ne vrea binele sau să intrăm în război cu toți cei care nu ne înțeleg suferința, astea par să fie singurele opțiuni. Ambele ne consumă pe interior, energia. Inima ar vrea pace, mintea nu se dă bătută. Este nevoie de multă durere pentru creștere. Abia atunci când ceva ne zdruncină suficient de tare ne gândim să facem ceva. Ceva altceva, ceva diferit. Adică să ne gândim mai mult la noi, la rolul pe care îl avem în viața noastră și cum putem să nu mai suferim atât de mult. Pentru că de putut se poate. Pentru că nu există greșeli în acest univers din care facem parte, ci oameni și experiențe menite să ne ducă mai departe, la alt nivel de cunoaștere (de sine) și înțelegere, de a trăi Iubind o viață.